Intoarcerea Parintelui Andrei Patrascu - Alexandru Lascarov-Moldovanu

 

... Desprindere de satul acela... „N-au inteles nici iubirea, nici propovaduirea mea! Zadarnic le-am zis, zadarnic le-am dat pilda.” Biserica satului se infunda in pacla uitarii. Cate cuvinte inaripate n-au rasunat acolo! Ce chemari calde, ce indemnuri de foc! Uneori nadejdea parea ca se ridica biruitoare. Ochii ascultatorilor priveau cu o curiozitate cercetatoare spre pastorul care, stand in dreptul usilor imparatesti, le graia din intelepciunea cea fara ispravire. Patrascu, incalzit de aceste priviri, se ridica din nou la lupta „cea sfanta” si indemnurile porneau pline de avant si de incredere spre „copiii cei duhovnicesti”. Palpaiala aceasta insa se stingea repede si din nou se iscau certurile, nelegiuirile si invidiile. „Eh! Popa zice asa, fiindca asa-i meseria lui!” De cate ori, peste lava aprinsa a sufletului sau nu cazuse aceasta apa inghetata a neincrederii si a barfei! Sufletul, prins sub aceste lespezi de rautate, de multe ori era gata sa piara. Dar preotul Andrei necontenit s-a ridicat, zicand: „Trebuie sa biruim toate prin iubirea lui Hristos!” si a pornit iarasi pe „drumul cu spini”, cum zicea el celor cu care avea sfaturi de prietenie. Si iar s-a ridicat in predica din dreptul usilor imparatesti, cersind cu ochi cercetatori privirile curioase si inlacrimate ale enoriasilor lui.