Descriere
Introducere in teologia ortodoxa - Pr. Andrew Louth
Cuvant inainte la editia in limba romana
A traduce in limba romana cartea mea Introducere in teologia ortodoxa ar putea parea un exemplu remarcabil despre cum „sa aduci bufnite la Atena” (adica „sa cari pietre la munte” sau, asa cum spunem noi in limba engleza, cumva anacronic in ziua de astazi, „sa aduci carbuni la Newcastle”). O introducere in teologia ortodoxa nu le este necesara romanilor, caci ei traiesc aceasta Traditie de veacuri. A sublinia acest lucru este important pentru mine, in primul rand pentru ca am invatat atat de mult de la romani si de la Bisericalor in cei douazeci si cinci de ani de cand sunt ortodox; am vizitat Romania de mai multe ori si sunt profund indatorat pentru ospitalitatea cu care am fost primit. Imi amintesc cu deosebita recunostinta de ziua in care am avut prilejul sa-l intalnesc si sa vorbesc cu parintele Teofil (Paraian) si am invatat multe, de asemenea, din scrierile parintelui Cleopa disponibile in limba engleza. De fapt, intalnirea mea cu Biserica Romana dateaza din perioada cand eram anglican, caci, probabil candva prin anii ’70, l-am ascultat pe parintele Staniloae sustinand o conferinta neoficiala la Oxford; imi amintesc ca am fost deosebit de miscat, deopotriva de ceea ce a spus si de felul prezentarii sale. Astfel, sper ca romanii vor primi aceasta carte tradusa in limba lor ca pe un dar, un act de multumire pentru tot ceea ce am invatat de la ei.
Cu toate acestea, de ce s-ar apleca cititorul roman peste o introducere in teologia ortodoxa, opera a unui scriitor care este ortodox de numai douazeci si cinci de ani (iar preot, abia de zece)? Ce as putea sa ii ofer? Putem gasi aici un paradox care are, daca il luam in considerare, o anumita importanta. Voi ilustra ceea ce doresc sa spun prin doua citate. La inceputul piesei lui Shakespeare, Iulius Caesar, Brutus ii spune lui Cassius: „Nu, Cassius, caci ochiul nu poate singur sa se vada, fara numai cand se oglindeste pe sine in altceva.” (Iulius Caesar, Actul I, Scena II). Nimeni nu-si poate vedea chipul – sinele sau – decat atunci cand acesta se reflecta in altceva. Ce suntem noi, ce suntem cu adevarat, este, intr-un anume sens, ascuns de noi si mai usor de perceput de catre altii; reusim, astfel, sa intelegem cate ceva din ceea ce suntem datorita acestei oglindiri. Aceasta observatie este importanta atunci cand discutam despre Ortodoxie sau reflectam la ea, caci – voi introduce aici cel de-al doilea citat, din parintele Pavel Florenski: „… pentru oricine doreste sa inteleaga Ortodoxia, nu exista decat o singura cale: experienta ortodoxa directa... ca sa devii ortodox trebuie sa te cufunzi dintr-o data in insasi stihia Ortodoxiei, sa incepi sa traiesti ortodox; alta cale nu exista” (in incheierea „Cuvantului catre cititor” din Stalpul si Temelia Adevarului).
De aici, asadar, paradoxul: trebuie sa fii ortodox, pentrua trai Ortodoxia, pentru a o intelege si, cu toate acestea, „ochiul nu poate singur sa se vada”. As dori sa concluzionez de aici, chiar daca usor in graba, ca e posibil sa fie uneori de folos opinia celor care cunosc Ortodoxia deopotriva din interior si din exterior, a celor care au dorit sa inteleaga Ortodoxia si s-au gasit dintr-o data cufundati „in insasi stihia Ortodoxiei”. De folos, chiar daca, poate, nu foarte important, caci lucrul important este sa fii ortodox, sa „traiesti ortodox”. Este posibil, totusi, ca cineva care a facut aceasta trecere sa vada unele aspecte mai clar decat cei care au cunoscut dintotdeauna Ortodoxia, „de la sine”.
Daca putem admite aceasta, atunci as dori sa subliniez aici doua lucruri. Mai intai, aceasta „experienta ortodoxa directa” este intotdeauna legata de rugaciune, care este cea mai nemijlocita forma a sa. Cei care se gasesc in afara Ortodoxiei nu gresesc atunci cand o concep, asa cum fac adesea, in termeni de icoane, Sfanta Liturghie sau Rugaciunea lui Iisus: caci toate sunt legate, cel putin in ceea ce priveste experienta ortodoxa, cu rugaciunea. Cred, cu toate acestea, ca putem duce acest gand mai departe. „Cine este Dumnezeu?” este probabil cea dintai intrebare a teologiei, desi exista o tendinta naturala de a raspunde in termeni practic filosofici: prima cauza, sfarsitul universului, izvorul valorilor morale. Inainte de a analiza aceste concepte, raspunsul la intrebare ar putea fi: Cel Caruia ne adresam in rugaciune, Cel catre Care ne rugam, Cel in fata Caruia stam plini de respect si teama (in legatura cu aceasta, una dintre primele influente de care sunt constient, chiar inainte de a fi profesor la Cambridge, a fost lucrarea lui Rudolf Otto, Das Heilige). Pe cand planuiam sa tin conferintele care stau la baza acestei carti, am realizat ca principala si continua mea responsabilitate trebuie sa fie asezarea acestei intrebari in inima analizei mele. Am fost ghidat spre aceasta, mai intai, de experienta dumnezeiestii Liturghii: in aceasta aflam, mai mult decat oriunde altundeva, „experienta ortodoxa directa” de care vorbeste Florenski. Am fost, de asemenea, constient de influenta unui teolog/filosof din Occident, Jean-Luc Marion, care, in cartea sa L’idole et la distance afirma ca, in scrierile lui Dionisie Areopagitul, termenul αἰτία, aplicat lui Dumnezeu, nu inseamna atat „cauza”, cat Cel pe care il rugam staruitor (αἰτέω) si, in acest sens, „pretinde sa fie cauza” a ceea ce cerem (αἰτιάοµαι); desi argumentatia implica intrucatva un tour de force filologic, ea este de neuitat[1]. Am incercat, pe parcursul intregii carti, sa pastrez sentimentul ca Dumnezeu este Cel Caruia ne rugam; cred ca aceasta preocupare a propus, de asemenea, feluri in care trebuie sa se recurga, in reflectia teologica, la experienta liturgica a Bisericii.
Al doilea lucru pe care vreau sa il subliniez este de o alta natura. Ortodoxia crede ca a primit plinatatea Traditiei crestine, iar pentru cei care devin ortodocsi, acesta este un sentiment puternic. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, multe dintre incercarile teologilor ortodocsi de a prezenta teologia ortodoxa fie au copiat Apusul in diferite chipuri, pana intr-atat incat au alcatuit un fel de teologie „scolastica”, fie au fost extrem de critici fata de Apus si cele ale sale. Amandoua reactiile – caci asta sunt: re-acti(un)i la teologia apuseana – mi se par a fi inutile si nefericite. Daca noi, ca ortodocsi, detinem plinatatea Traditiei crestine, atunci ar trebui sa fim increzatori in teologia noastra, atat de increzatori incat sa putem asculta opiniile teologilor apuseni si sa raspundem pozitiv la cele pe care le gasim ca fiind bune, fara a imbratisa o pozitie defensiva. Este trist sa observam ca sunt prea putine astfel de voci in teologia ortodoxa. Pentru a evita atitudinea defensiva si recunoasterea in sila a calitatilor teologiei apusene este necesara numai convingerea din toata inima cu privire la adevarul credintei noastre. Asa cum afirmam la sfarsitul dumnezeiestii Liturghii, dupa primirea Sfintelor Daruri: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-a mantuit!”.
Andrew Louth
A traduce in limba romana cartea mea Introducere in teologia ortodoxa ar putea parea un exemplu remarcabil despre cum „sa aduci bufnite la Atena” (adica „sa cari pietre la munte” sau, asa cum spunem noi in limba engleza, cumva anacronic in ziua de astazi, „sa aduci carbuni la Newcastle”). O introducere in teologia ortodoxa nu le este necesara romanilor, caci ei traiesc aceasta Traditie de veacuri. A sublinia acest lucru este important pentru mine, in primul rand pentru ca am invatat atat de mult de la romani si de la Bisericalor in cei douazeci si cinci de ani de cand sunt ortodox; am vizitat Romania de mai multe ori si sunt profund indatorat pentru ospitalitatea cu care am fost primit. Imi amintesc cu deosebita recunostinta de ziua in care am avut prilejul sa-l intalnesc si sa vorbesc cu parintele Teofil (Paraian) si am invatat multe, de asemenea, din scrierile parintelui Cleopa disponibile in limba engleza. De fapt, intalnirea mea cu Biserica Romana dateaza din perioada cand eram anglican, caci, probabil candva prin anii ’70, l-am ascultat pe parintele Staniloae sustinand o conferinta neoficiala la Oxford; imi amintesc ca am fost deosebit de miscat, deopotriva de ceea ce a spus si de felul prezentarii sale. Astfel, sper ca romanii vor primi aceasta carte tradusa in limba lor ca pe un dar, un act de multumire pentru tot ceea ce am invatat de la ei.
Cu toate acestea, de ce s-ar apleca cititorul roman peste o introducere in teologia ortodoxa, opera a unui scriitor care este ortodox de numai douazeci si cinci de ani (iar preot, abia de zece)? Ce as putea sa ii ofer? Putem gasi aici un paradox care are, daca il luam in considerare, o anumita importanta. Voi ilustra ceea ce doresc sa spun prin doua citate. La inceputul piesei lui Shakespeare, Iulius Caesar, Brutus ii spune lui Cassius: „Nu, Cassius, caci ochiul nu poate singur sa se vada, fara numai cand se oglindeste pe sine in altceva.” (Iulius Caesar, Actul I, Scena II). Nimeni nu-si poate vedea chipul – sinele sau – decat atunci cand acesta se reflecta in altceva. Ce suntem noi, ce suntem cu adevarat, este, intr-un anume sens, ascuns de noi si mai usor de perceput de catre altii; reusim, astfel, sa intelegem cate ceva din ceea ce suntem datorita acestei oglindiri. Aceasta observatie este importanta atunci cand discutam despre Ortodoxie sau reflectam la ea, caci – voi introduce aici cel de-al doilea citat, din parintele Pavel Florenski: „… pentru oricine doreste sa inteleaga Ortodoxia, nu exista decat o singura cale: experienta ortodoxa directa... ca sa devii ortodox trebuie sa te cufunzi dintr-o data in insasi stihia Ortodoxiei, sa incepi sa traiesti ortodox; alta cale nu exista” (in incheierea „Cuvantului catre cititor” din Stalpul si Temelia Adevarului).
De aici, asadar, paradoxul: trebuie sa fii ortodox, pentrua trai Ortodoxia, pentru a o intelege si, cu toate acestea, „ochiul nu poate singur sa se vada”. As dori sa concluzionez de aici, chiar daca usor in graba, ca e posibil sa fie uneori de folos opinia celor care cunosc Ortodoxia deopotriva din interior si din exterior, a celor care au dorit sa inteleaga Ortodoxia si s-au gasit dintr-o data cufundati „in insasi stihia Ortodoxiei”. De folos, chiar daca, poate, nu foarte important, caci lucrul important este sa fii ortodox, sa „traiesti ortodox”. Este posibil, totusi, ca cineva care a facut aceasta trecere sa vada unele aspecte mai clar decat cei care au cunoscut dintotdeauna Ortodoxia, „de la sine”.
Daca putem admite aceasta, atunci as dori sa subliniez aici doua lucruri. Mai intai, aceasta „experienta ortodoxa directa” este intotdeauna legata de rugaciune, care este cea mai nemijlocita forma a sa. Cei care se gasesc in afara Ortodoxiei nu gresesc atunci cand o concep, asa cum fac adesea, in termeni de icoane, Sfanta Liturghie sau Rugaciunea lui Iisus: caci toate sunt legate, cel putin in ceea ce priveste experienta ortodoxa, cu rugaciunea. Cred, cu toate acestea, ca putem duce acest gand mai departe. „Cine este Dumnezeu?” este probabil cea dintai intrebare a teologiei, desi exista o tendinta naturala de a raspunde in termeni practic filosofici: prima cauza, sfarsitul universului, izvorul valorilor morale. Inainte de a analiza aceste concepte, raspunsul la intrebare ar putea fi: Cel Caruia ne adresam in rugaciune, Cel catre Care ne rugam, Cel in fata Caruia stam plini de respect si teama (in legatura cu aceasta, una dintre primele influente de care sunt constient, chiar inainte de a fi profesor la Cambridge, a fost lucrarea lui Rudolf Otto, Das Heilige). Pe cand planuiam sa tin conferintele care stau la baza acestei carti, am realizat ca principala si continua mea responsabilitate trebuie sa fie asezarea acestei intrebari in inima analizei mele. Am fost ghidat spre aceasta, mai intai, de experienta dumnezeiestii Liturghii: in aceasta aflam, mai mult decat oriunde altundeva, „experienta ortodoxa directa” de care vorbeste Florenski. Am fost, de asemenea, constient de influenta unui teolog/filosof din Occident, Jean-Luc Marion, care, in cartea sa L’idole et la distance afirma ca, in scrierile lui Dionisie Areopagitul, termenul αἰτία, aplicat lui Dumnezeu, nu inseamna atat „cauza”, cat Cel pe care il rugam staruitor (αἰτέω) si, in acest sens, „pretinde sa fie cauza” a ceea ce cerem (αἰτιάοµαι); desi argumentatia implica intrucatva un tour de force filologic, ea este de neuitat[1]. Am incercat, pe parcursul intregii carti, sa pastrez sentimentul ca Dumnezeu este Cel Caruia ne rugam; cred ca aceasta preocupare a propus, de asemenea, feluri in care trebuie sa se recurga, in reflectia teologica, la experienta liturgica a Bisericii.
Al doilea lucru pe care vreau sa il subliniez este de o alta natura. Ortodoxia crede ca a primit plinatatea Traditiei crestine, iar pentru cei care devin ortodocsi, acesta este un sentiment puternic. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, multe dintre incercarile teologilor ortodocsi de a prezenta teologia ortodoxa fie au copiat Apusul in diferite chipuri, pana intr-atat incat au alcatuit un fel de teologie „scolastica”, fie au fost extrem de critici fata de Apus si cele ale sale. Amandoua reactiile – caci asta sunt: re-acti(un)i la teologia apuseana – mi se par a fi inutile si nefericite. Daca noi, ca ortodocsi, detinem plinatatea Traditiei crestine, atunci ar trebui sa fim increzatori in teologia noastra, atat de increzatori incat sa putem asculta opiniile teologilor apuseni si sa raspundem pozitiv la cele pe care le gasim ca fiind bune, fara a imbratisa o pozitie defensiva. Este trist sa observam ca sunt prea putine astfel de voci in teologia ortodoxa. Pentru a evita atitudinea defensiva si recunoasterea in sila a calitatilor teologiei apusene este necesara numai convingerea din toata inima cu privire la adevarul credintei noastre. Asa cum afirmam la sfarsitul dumnezeiestii Liturghii, dupa primirea Sfintelor Daruri: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-a mantuit!”.
Andrew Louth