Descriere
Memorii - Velisar Gelu
După transformările sociale începute în 1989, românii și-au căpătat libertatea de gândire, exprimare și mișcare. Noua putere instalată a hotărât retrocedarea tuturor bunurilor confiscate de comuniști sub orice formă, naționalizare sau colectivizare.
Atunci a început calvarul. Toți cei plecați din sate pe șantierele țării prin anii...'49... 50... căutând o viață mai bună și, (de-a lungul timpului și-au făcut situație materială solidă, unii chiar și-au făcut studii) au învățat a trăi civilizat și-au dat copii, la învățătură și multe altele, s-au întors în sat la vechile vetre strămoșești. Satele, în marea lor majoritate, erau în paragină, unele care ai căror proprietari trecuseră în lumea umbrelor se dărâmaseră, iar celelalte erau neîngrijite complet. Moștenitorii care acum trăiau la orașe au început să vină în primul rând pe la biserici și să-și caute mormintele părinților prin cimitire părăgenite. Mulți au încercat să reconstruiască casele dărâmate, sau să le refacă pe cele care mai stăteau în picioare, însă s-au plictisit repede și le-au părăsit, fie din lipsă de posibilitate fie din neînțelegerile dintre moștenitori.
Astfel au început drumurile pe la tribunale și cheltuirea banilor în folosul altora.
În această perioadă, plină de incertitudini, au început aducerile aminte despre părinți, casa părintească, copilărie, adolescență, zile de sărbătoare petrecute în familie și tot ce ținea de obiceiurile și tradițiile satului pe care oricât ne-am strădui, nu le putem reînvia în acea formă. Lucrurile s-au schimbat mult, mai ales după apariția mass media.
Amintirile scrise de mine, în cartea pe care o citiți, reprezintă o mică parte din tot ce înseamnă aducere aminte despre origine, copilărie, adolescență și școlarizare. Toate aceste amintiri sunt povestire din secolul al XX- lea, care au fost numeroase, pline de incertitudini și suferințe.
Aș puncta mai pregnant cele doua războaie mondiale, cu urmările lor, cotele obligatorii ale țăranilor către stat, care au dus multe persoane la, Canal’’, colectivizarea agriculturii și distrugerea satelor care au ajuns nepopulate.
Astfel, în satul Fundeni, școala unde am învățat clasele primare toți frații Velisar, s-a dărâmat sub ochii sătenilor. Fiind construită din paiantă, toată lemnăria a devenit lemn de foc pentru vecinii inconștienți. S-a construit o altă școală, mult mai la vale din cărămidă cu patru săli de clasă, laborator și cancelarie, care la ora actuală stă goală și se pare ca va avea aceiași soartă cu cea veche. Singura folosință a școlii este pentru mese praznicale cu ocazia deceselor bătrânilor satului. Aceeași soartă o are și școala din Berbinceni, unde au făcut studiile gimnaziale mulți dintre frații Velisar și unde au întâlnit profesori de excepție. În cele două sate, Fundeni și Berbinceni, sunt la ora actuală 3(trei) copii de vârstă școlară, 2(doi) la Fundeni și unul la Berbinceni, care prin grija guvernului sunt duși la școala din Secuieni cu microbuzul din dotare.
Amintirile prezentate în cartea mea sunt un început privind schimbările petrecute în societatea românească, în a doua jumătate a secolului XX –lea și începutul secolului XXI- lea. Ele pot fi continuate, și se pot scrie romane de către generația care s-a născut, a copilărit și a trăit în aceste sate, întrucât urmașii noștri nu cred că se vor mai întoarce acolo. E trist dar adevărat!
Poate o perioadă vom mai merge la mormintele părinților să aprindem o lumânare, cu care ocazie vom constata că actualii locuitori ai satelor aproape nu ne mai cunosc pe noi, dar pe cei dispăruți acum câteva decenii nici vorbă.
De aceea sugerez generațiilor de intelectuali, care au plecat din acele locuri, să le imortalizeze în monografii ori scrieri cu caracter memorialistic.
Autorul