Descriere
Opinii critice
«Teatrul d-lui Blaga este un rod binevenit al insusirilor pe care am avut prilejul sa le constatam si in poezia sa lirica. lnclinarea de a inchipui pentru fiecare idee o situtie ne putea face sa presimtim de pe atunci unele din insusirile speciale ale teatrului lui Blaga. Mai ales, despre primele sale doua poeme dramatice, Zamolxe si Tulburarea apel, se poate spune ca ele intruchipeaza niste simboluri in actiune. Dar acest simbol general se insumeaza dintr-o serie de situatii simbolice partiale. Firul actiunii se descompune astfel intr-o serie de momente particulare pe care dintr-o nevoie mai adanca poetul le intituleaza separat si le confera o autonomie care uneori impiedica si tine in loc pentru o clipa desfasurarea catre catastrofa a faptelor. Asa d.p. in Tulburarea apelor apelor tabloul care se numeste Moastele sau acela pe care cu cunostinta poetului il intituleaza Intermezzo.
Aceasta tehnica o folosesc cele doua poeme dramatice ale d-lui Blaga, dintre care cea dintai infatiseaza patimirea geniului aducator de vesti noua, si cea de a doua, tragedia omului in lupta cu vechile credinte. Zamolxe care isi darama propria statuie, preotul care aprinde biserica inchinata credintei stramosesti sunt doua situatii finale si culminante al caror inteles depaseste intr o sfera ideala realitatea lor concreta. In aceasta privinta teatrul d-lui Blaga se atinge cu acela al lui Ibsen, care se stie cu cate simboluri durabile a imbogatit literatura lumii.
Ar fi gresit cu toate acestea daca cineva ar vedea in teatrul d-lui Blaga niste simple constructii intelectuale in sprijinul carora ar fi aduse anumite intruchipari de fapte. (...]
D-l Lucian Blaga a inscris in literatura noastra un interesant capitol al influentei nietzscheene. Laolalta cu o mare parte din tineretul modern al lumii, d-l Lucian Blaga a vibrat cu filosoful din Nasterea tragediei, cu poetul care a produs accentele din Ditirambii lui Dionysos cu noua invatatura profetica a lui Zarathustra, dantuitorul. Ce se poate desprinde din aceasta influenta este acel sentiment frenetic al vietii in care constatam cu groaza si voluptate fragilitatea tiparelor individualitatii, mai intai amenintate, indata apoi resorbite in curentul eliberator al energiei universale. Chiar printre cele dintai bucati care alcatuiesc volumul Poemele luminii cetitorii intampina strigatul extatic al betiei dionisiace: ,,O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat! Sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita - incatusat. Pamantule, da-mi aripi! Sageata vreau sa fiu sa spintec Nemarginirea, sa nu mai vad in preajma decat cer, deasupra cer si cer sub mine si aprins in valuri de lumina sa joc strafulgerat de avanturi nemaipomenite ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine, sa nu carteasca: Sunt rob in temnita!" Motivul dansului eliberator ramase mai tarziu in poezia d-lui Blaga. Il intalnim in Tulburarea apelor; il intalnim in Fapta. Dar si acolo unde el lipseste, o insusire caracteristica a inspiratiei sale continua sa fie sentimentul acelei ritmice violente in care individualitea se depaseste. Toate acestea nu cereau oare expresiune dramatica? Nietzsche insusi aratase cum sentimentul dionisiac al vietii se sublimeaza in linistita viziune apolinica, si acestui proces ii atribuia el nasterea tragediei grecesti. Daca vremea noastra este lipsita si incapabila de o adevarata creatiune tragica imprejurarea o punea Nietzsche pe socoteala absentei subconstientului dionisiac, consecinta a extemului intelectualism modern. Ce noi sperante imbarbatara, dimpotriva, sufletul sau atunci cand, odata cu Wagner, adancul tumultuos al lumii paru ca se deschide sub vraja muzicii, vechile mituri capatara din nou viata si ,,tragedia" paru ca se ridica triumfatoare peste recele intelectualism al vremii!
Miscat, fara indoiala, de acest cerc de idei d-l Blaga visa o cultura tragica romaneasca, alimentata din izvoare locale, din dionisianismul tracilor, vechii aborigeni ai locurilor noastre. Despre acestia un personagiu din Zamolxe spune: ,,Vezi, cum un fulger nu e om, tot atat de putin e tracul om” Si adauga cu unul din acele accente teoretice care uneori ne izbesc in poezia d-lui Blaga: .El nu traieste. El se traieste”. Vestitorul invataturii dionisiace, imanente de altfel firii tracice, este Zamolxe. lmpotriva lui, Magul, şeful patriarhal al statului dacic, reusise sa razvrateasca poporul si sa-l alunge din cetate. Daca ar trai dupa firea lor si invatatura Iul Zamolxe, viata dacului ar trebui sa se spulbere in furtuna patimelor. Zamolxe trebuia deci indepartat Dar in sihastria de pe munte, dupa lungi purificari, el mediteaza la intoarcerea sa printre oameni. In acelasi timp poporul, revenit din vechea ratacire, incepe sa-l doreasca si sa-i presimta apropierea. Atunci inchipuieste Magul o viclenie cu talcul adanc. El proclama indumnezeirea profetului, ii ridica statuie si o poarta in templu, sperand ca pe aceasta cale va abate sufletul poporului de la credinta vie la adorarea simulacrului si lucrurile se intampla intocmai cand nimeni nu recunoaste pe strainul patruns in cetate care darama idolul de piatra si cade apoi sub Iovituri, Zamolxe este, intr-un fel, tragedia invataturii cea plina de viata in lupta cu ritualul rigid.” (Tudor Vianu, Teatrul d-lui Lucian Blaga, in Cuvantul: nr.331, 11 dec. si nr.337, 18 dec. 1925; republicat in volumul Scriitori romani, Editura Minerva, Bucuresti, 1971)
«Temperament cu reale predispozitii metafizice, d. Blaga creaza o atmosfera aspra, in joc de lumini septentrionale si linii de mit, in jurul tragedier lui Manole; expresionist concepute, personagiile sunt esente psihice; pe temelii de ideologie, drama creatiei supraumane se-mpleteşte cu drama iubirii umane. Manole e halucinatul unei idei; o realizeaza dominat de un destin interior neinduplecat; framantarea dionisiaca a creatiei sta fata in fata cu ideea vietii instinctuale, libere de impedimentul gandurilor, satisfacuta prin sine: Nona, din Tulburarea apelor, Ivanca, din Fapta, si Mira, din Mesterul Manole, alcatuiesc trei fete vii ale aceluiasi etern feminin: rasfrant prin prisme variate; dl Blaga exceleaza in caracterizarea esentiala a unei idei printr-un personagiu feminin.
Dar ceea ce constituie superioritatea dramatica a operei sale e infrangerea artistului de om, evacuat de obsesia creatiei savarsite si deposedat de iubire: element diferential si fata de balada populara, in care predomina ideea de jertfa si fata de Mesterul unde Manole ispaseste o cutezanta pagana; accentul cazand pe acest conflict, desfasurarea si dinamica dramatica e mai consistent realizata. Tot astfel colaborarea zidarilor la visul lui Manole si sacrificiul Mirei aglomereaza impresionantul fluxul dramantic, iar figura apocaliptica a lui Gaman contribuie, indiscutabil mai presus de ambianta din poemul d-lui Maniu, sa sugereze viguros atmosfera de suprasensibil si fatalitate care sa consume imperativul jertfei lui Manole.
Dl Lucian Blaga a improspatat si revalorizat dramatic, cu mijloace originale de conceptie si expresie, legenda populara a manastirei de la Curtea-de-Arges, umanizand figura lui Manole, a incarnat o idee abstracta intr-un personagiu viu, sporind sublimul prin atmosfera mitica pe care a creat-o, peste datele motivului poetic originar. (Pompiliu Constantinescu, (,,Mesterul Manole”), in ,,Viata literara”, nr. 57, 15 oct 1927; republicat in volumul Opere si autori, cu titlul Lucian Blaga. I. Eseistul 2 Dramaturgul, Editura. Ancora" S. Benvenisti, Bucuresti, 1928)
«Nu e, desigur, o intamplare el Blaga, care in eseurile sale filozofice e atat de des preocupat de problema structurii noastre etnice, isi incepe sirul dramelor transpunandu-ne in lumea stramosilor nostri traci. Sangele ce l-am mostenit de la ei curge inca viu in vinele noastre. Glasul acestui sange rasuna adesea si in versurile sale. In solul pe care calcam zilnic se ascund oase, al caror fosfor lumineaza inca in nopti acoperite de mister.
Gaman, matahala fioroasa si totusi strans legata sufleteste pana si de surazatoarea sotie a Mesterului Manole, el insasi personificarea acestui pamant romanesc. El tresare in vis cand malul Argesului se cutremura, surpand zidurile manastirii. Din cojocul lui sar pietricele si nisip pe pergamentele pe care mesterul arhitect a inchipuit schitele cladirii. Scena cand Mira sare pe corpul muncit de convulsiuni al acestui Gaman si joaca usor, fara ca boltile maiestre ale oaselor ei tinere sa se franga, e de o frumusete si adancime simbolica fara pereche...
Cu intuitia care-l caracterizeaza, Blaga a desprins din lungul sir de veacuri al trecutului nostru importanta covarsitoare pe care a avut-o, in cultura noastra, ortodoxia. Aceasta legatura intima si milenara cu biserica crestinismului oriental care a pastrat credinta in puritatea ei mistica initiala, e apa mare ce ne-a purtat pe valurile ei.
De cate ori aceasta apa a fost turburata, de atatea ori gaseste el un conflict dramatic, care insemneazain acelasi timp un moment de criza acuta in istoria neamului.
Insa minunata legenda a Mesterului Manole, cu dramatismul luptei intre sensurile ce leaga pe om de viata pamanteasca si intre avantul artistic ce pretinde sacrificiul suprem, se incadreaza pentru el in furtuna starnita odinioara de bogomilism.
Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc noteaza Blaga pe prima pagina. Timpul in care se petrece actiunea va ramane, precum legenda o cere, vag pentru ca misterul sa nu se turbure prin precizari istorice; dar acest mit e romanesc.
Intre personajele piesei apare staretul Bogomil, care crede in dualismul trupului si sufletului şi care devine agentul sfatuitor al lui Manole, ca sa aduca jertfa corpului pentru izbanda sufletului si indrumatorul Mirei sa alerge la altarul suprem.
Cadrul religios il dau şi cei doisprezece meşteri zidari, dintre care unii poarta chiar numele si au avut si indeletnicirea celor doisprezece apostoli ai lui Hristos si care se simt legati solidari, nu prin juraminte, ci prin chemarea ce o simt in suflet sa slujeasca aceluiasi ideal.
Al doilea moment de criza apare la inceputul secolului al treisprezecelea, cand catolicismul trece pe la curtile noastre domnesti si boieresti, cautand sa abata spre Apus cursul marii ape a ortodoxiei orientale.
Printr-o cetate romaneasca de pe malul Dunarii trece vantul, de nebunie fanatica, care a adus spre sacrificiu miile de copii nevinovati. Acestei Cruciade a copiilor se alatura si fii de romani, iar Radu, pe care grija de mama a Doamnei il opreste, trebuie sa cada jertfa, acasa la el, unui ideal colectiv nerealizat.
Daca aceasta piesa a lui Blaga e poate cea mai dramatica, cea mai caracteristica pentru poet, cea mai plina de dramatism interior si pictata cu mai saturata culoare locala, imi pare cea care poarta titlul ce s-ar putea da seriei intregi a dramelor acestui ciclu, Tulburarea apelor. Scrisa in anul 1923, ea e strabatuta de acelasi ritm interior care zvacneste in volumele de versuri inaugurate prin ln marea trecere» (Sextil Puscariu, Poezia si drama lui Lucian Blaga, in Revista Fundatiilor regale: nr.8, 1 aug.1935)
Teatrul lui Lucian Blaga - in parte nejucat - e un teatru poetic, influentat de expresionismul german, si inchinat crearii unui mit dramatic autohton. Dupa primul sau ,,mister pagan” scos din fondul trac al neamului nostru, Zamolxe (1921), in jurul dramei profetului reintors, dar nerecunoscut si izgonit din propriile lui temple, - urmeaza plina de simboluri drama Tulburarea apelor (1923), din vremea incercarilor de reforma in Ardeal- nelocalizata fireste, nici in timp, nici in spatiu, ci tot legendar. Ispitit de invatatura noua, venita sub forma Nonei ,,calugarita rosie" fiica Pamantului cum ii zice popa ,,dracul” cum o cred taranii,·popa intarzie sa-si ridice biserica.
Inaltandu-se totusi, cand e ispravita, din uneltirea Nonei popa insusi ii da foc. Cum mosneagul, expresia unui paganism panteistic, isi ia asupri-si vina, multimea il sfasie; Nona, care a mai dat foc si altor biserici e pusa pe rug - apele tulburate se linistesc astfel Popa pleaca in munti; ramane sa duca mai departe firul ispitei invataturii noi. Radu, fiul popei, ucenicul alchimistului Wolf, crescut in cuibul luteran din Sibiu. Elementul dramatic se strange mai ales in sfarsitul actului intai si in actul ultim.
Nimic nu se potrivea mai mult misticismului fundamental al lui Lucian Blaga decit Cruciada copiilor – adica nebunia mistica a evului mediu ce-si pusese nadejdea in nevinovatia copiilor pentru cucerirea mereu zadarnicita a Ierusalimului. Actiunea se petrece intr-o cetate de hotar din josul Dunarii, peste care, fara alta circumstanta, bate vantul nebuniei venit din Apus si dezlantuit in partea locului de limba de foc a calugarului Teodul al Romei ,,Copiii lumii, propovaduieste el, vor ridica iarasi visul din pulbere! Numai ei pot sa cucereasca mormantul pierdut, copiii curati, luminile vii, sfintii micuiti si fara de moarte. Un mers din minune in minune va fi drumul lor in fata lui, staretul Ghenadie, gras, lenes, mai mult trup decit suflet, reprezinta ortodoxia indiferenta si apatica; el nu se opune actiunii misionarului catolic, ci, infigandu-se in traditie, rezista din inertie. Ce vor face ceilalti copii, ii e indiferent Doamnei, nu tot asa insa si ce va face Radu al ei, pe care vrea sa-l impiedice. Ars de dorinta de a pleca si el, copilul vrea sa fuga, dar, mistuit, moare inainte de a porni. In timp ce cruciada copiilor se sfarseste in catastrofa istorica stiuta. Minunea s-a produs, Ghenadie, si prin el ortodoxia, a invins.
La fel, nimic din ciclul legendelor noastre nationale nu putea ispiti mai mult pe poet decat legenda Mesterului Manole, sorocita prin elementul ei de mister, de poezie si de simbol de a inspira un talent ce se dezvolta in chip firesc numai in sanul sensurilor ascunse ale miturilor” (Eugen Lovinescu, in Istoria literaturii romane contemporane – 1900 – 1937- , Editura Librariei Socec, Bucuresti, 1937)
«Zamolxe un ,,mister pagan”·si infatiseaza un prim pas de a incadra dionisiacul nietzschean in traditia romaneasca, pe calea mitului. Apare in poezie autohtonismul traco-getic, cu care multi vor sa inlocuiasca acum conventia latinitatii, ce-i dreptul mai potrivit sufletului nostru agrest. Zamolxe, cirac al lui Dionysos simbolizeaza chiotul de vitalitate in fata lanurilor galbene si a strugurilor copti, indreptatita filosofica a taranului de a umbla cu picioarele goale prin iarba, strivind melci si soparle si calcand cu degetele in tarana uda de lapte de capra. Misterul e compus dintr-o mica drama de idei, aproape pirandelliana. Zamolxe nu mai crede in zei si s-a ascuns intr-o pestera, unde cultiva unica divinitate legitima, pe Marele Orb, simbol al Cosmului divin pretutindeni si nestiutor de sine: ,,Arunci graunte intre brazde si zici:/ din ele creste Dumnezeu./ In dimineata ceea, ca ma priceapa si copiii,/ l-am schimbat in orb./ Le-am spus: noi suntem vanzatori,/ iar Dumnezeu e-un orb batran./ Fiecare e copilul lui - /si fiecare il purtam de mana…/ Caci nu tu esti Dumnezeire ne-ntelesul orb,/ Ce-si pipaie cararea printre spini?"/
Atunci, Magul pune simulacrul lui Zamolxe in templu, printre zei, si-l divinizeaza, ca oamenii sa-i uite invatatura. Mitul e atat de tare, incat inlocuieste realitatea,·si cand Zamolxe se coboara la templu, el se afla in fata unei puternice fictiuni. El darama statuia si e omorat pentru acest lucru,·abia atunci multimea primeste adevarul cecitatii lui Dumnezeu.
Valoarea poetica a misterului sta in aceeasi ascutime a contactului fizic cu lumea, in evocarea a tot ce e voluptos la suprafata pamantului: ,,Duhul meu - al meu sau al Pamantului e tot atat -/ si-a asternut aici cojocul sau de muschi si-asteapta;/ Departe esti poporul meu dac, neam de ursi./ Ei bine, mucenicii lui se tot sporesc de-atunci./ pe sub pamant ca iepurii de casa./ Prin calti de codri altadata sagetam/ bourii intre coarne…”* …,,si pescuiam din fluvii somni rotunzi/ ca pulpele fecioarelor…” ,,Mi-am sfarticat cinci oi si-am plans in lana lor."* ,,O, nu. Aicea nu ma simt imprejmuit de oameni,/ ci asa de mult in mijlocul naturii,/ incat in mijlocul naturii,/ incat ma mir ca ei nu au manunchi de muschi pe cap,/ in loc de par, ca stancile…”
Incercarea de a construi un pantheon dac cu sase zei, dintre care unul cu cap de bour, aminteste mitologiile dacice ale lui Bolintineanu si Eminescu.
Intrat in campul notiunii de traditie, era firesc ca Lucian Blaga, in intelegere sau nu cu altii, sa se deplaseze pe un punct mai apropiat de existenta noastra reala, romaneasca. Tracismul e o abstractie, iar panteismul curat, o filosofie fara mitologie constituita. Poporul roman este crestin ortodox, si Dumnezeul crestin este exterior lumii
Dar cum sufletul popular nu stinge niciodata absolutul, caracteristic spiritualismului poetul se va opri la mijloc, intre cer si pamant (atitudine eretica dar singura cu putinta in poezie si in orice·legenda, dovada franciscanismul)·si va continua sa pipaie concretul, lasandu-se nostalgizat de Spirit [...)
Desi Tulburarea apelor e, in fond, opera de poezie ca si Zamolxe, o putem trece in randul dramelor numai pentru mai ordonata desfasurare scenica. Structura e de poem faustian si de drama ibseniana, interesul general fiind de natura speculativa.
Un popa ardelean roman din vremea Reformatiunii (veacul al XVl-lea} e indragostit de Nona, tanara sa, care ademeneste, de altfel, pe toti tinerii preoti, spre a-i capta la Reforma. (motivul e, bineinteles, imaginar)
Popa e tocmai pe cale de a cladi biserica, dar e turburat de ispitele Nonei.Trebuie sa se inteleaga ca ortodoxismul, catolicismul sustin desavarsita transcendenta a spiritului in, vreme ce acesti reformati pretind ca Dunmezeu e pretutindeni. lata ca in casa preotului vine un mosneag care face, in felul lui Zamolxe, teoria unui Isus-Pamantul /[...]
Tulburarea apelor este tocmai ispita acestui panteism. Mosneagul aprinde biserica popei, e omorat de norod, dar preotul s-a convertit la noua credinta si se boteaza cu pamant: ,,Pamant m-am vazut - ·vreau sa-ngenunchez/langa el./ Nu e nimeni aici sa cante?/ Isus e Dumnezeu · miel /Isus e glie si om,/ Isus e copac./
Precum se vede, intriga dramei e mitologica si are ca scop incadrarea presupusului panteism tracic in formele crestinismului. Si aici intalnim admirabile dovezi de palpare a lumii: ,,S·a cam uscat cerneala, Patrasio. Cand fierbi alta din scoarta de arin? Uite ca rasina…”;.De-ai fi biblie prafuita,/ mi-as lasa urma talpilor pe tine."; ,,Ghimpe in calcaiele arhanghelilor, ce?"; Ce plosca frumoasa ai./ Ca soldul unei bacite,/care s-apleaca sa mulga oile,/ sa duca pe urma lapte in rai";....si totusi dac-ar fi iarba verde aici in jur,/as putea sa joc descult si nebun in fata ta./
Cartea e, in total, de o rara poezie, dar, ca in genere in poezia lui Blaga, nu se pot izola fragmente de sine statatoare, opera intreaga fiind un mar cu carnea egala si suava peste tot. Prea multa poezie, ibsenismul, adica conflictul de idei, mitologismul, o anume tinuta expresionista, constand in schematism si intr-o relativa stilizare si deci caricarea gesturilor, impiedica teatrul lui Lucian Blaga de a fi reprezentabil, desi nu e lipsit deloc de pathos si de repeziciune scenica. El are nevoie de un public rafinat, care sa surprinda poezia, sa intre cu usurinta in dialectica ascunsa, sa participe deci la reprezentare cu suflet total.(...)
Mesterul Manole e o drama de idei in atmosfera mitica (,,timp mitic romanesc"). Mesterul Manole zideste mereu de sapte ani si tot ce face se darama. Introducerea unui staret Bogumil indreapta gandul spre bogomilism, spre conceptia adica a colaborarii intre duhul infernal si cel divin.Ceea ce construieste Manole e opera lui Satana, lucrare materiala, in forma cata vreme nu coboara Spiritul. Iar divinul se releva prin miracol (idee ce urmareste pe toti gandiristii). Minunea care insa din partea omului o jertfa, si Manole o va face sacrificand pe Mira. Din alt punct de vedere, Mesterul Manole e un raspuns la problema estetica. Creatia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine opera vie fara factorul irational, fara har. Acest har pretinde insa artistului suferinta, dupa ce a sfarsit biserica, Manole, turburat in fiinta lui de om, voieste sa-si darame opera, sa scoata pe Mira. lnsa, biserica e indestructibila, si, de altfel multimea il impiedica de la actiunea de naruire. Mod de a spune ca opera artistica, iesita din jertfa omului, are o existenta independenta. Manole se ridica in turla si se arunca de acolo jos. Multimea contempla opera, devenita anonima, si nu are nevoie de autor. Se repeta dar pirandellismul din Zamolxe, conflictul intre adevar si fictiune. G. Calinescu, Lucian Blaga, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Fundatia regala pentru literatura si arta, Bucuresti. 1941.)
,,...Finetea psihologica e destula si in teatrul lui Blaga. Dar nu pe ea cade accentul. Ceea ce e autentic si esential in toti eroii sai este zbuciumul launtric, conflictul lor cu demonul propriu. Este in toti o neliniste metalizica, o sete de absolut, o goana dupa certitudini. Toti ard cu talpile pe jarul intrebarilor ce sondeaza absolutul.
Adancimea lor sta in cautarea permanenta a realitatii de dincolo, in rafuiala lor cu Dumnezeu, cu cauza prima si ultima, cu rostul existentei cu jertfa si cu moartea. Tragicul lor vine din aceasta framantare, mai presus de puterile omenesti, si farmarea lor vine ca o solutie izbavitoare pentru zbaterea lor intr-o cusca fara iesire. Eroii lui Lucian Blaga sunt purtatori ai stigmatului misterelor imposibil de relevat, sunt antene vibrand de fiorii metafizicii, ai infinitului şi ai nepatrunsului.
Ce pret mai pot avea nimicirile sentimentale si rafinatele nuante psihologice in acesti eroi care respira numai in ozonul tare al spiritului? Ce valoare ar mai avea in acest teatru spiritual psihologia, pretioasa doar in teatrul de tragic pur omenesc? Fiindca personajele lui Blaga, aceste idei incarnate, sunt cu adevarat ,,eroi”, nu in inteles literar de tipuri, ci eroi in intelesul de supraoameni. Ei intrupeaza forma arzatoare a suferintei provocata de pasiunea pentru o idee, atunci cand ea se loveste de obstacolele pamantesti. Fiindca ce alta clocoteste in Zamolxe daca nu pasiunea pentru Dumnezeul sau, Orbul, in Manole pasiunea pentru biserica lui, in Mosneag pasiunea pentru Iisus-Pamantul, in Radu pasiunea pentru Ierusalismul ceresc, in Avram Iancu pasiunea pentru dreptatea neamului sau. Iata dar ca totusi, eroii lu Lucian Blaga au o psihologie, dar una concentrata la esential, aceea insa fierbinte si cotropitoare.
Pasiunea, in ciocnirea ei de obstacol, este si originea conflictului dramatic in teatrul lui Blaga. Si trebuie sa constat ca pasiunea si vointa fac la el un tot sau ca vointa este un produs imediat al pasiunii. Obiectia ca dramele lui Blaga nu sunt scenice ar fi valabila daca ele n-ar avea conflict dramatic. Dar acesta e scheletul formal cel mai riguros respectat de arta autorului.
In Zamolxe, conflictul este intre doua religii, idolatria reprezentata de Mag si Divinul reprezentat de Zamolxe. Conflictul e prezent de la inceput pana la sfarsit, intai in zbuciumul exterior al Magului de a birui pe Zamolxe prin viclenie, apoi in zbuciumul interior al lui Zamolxe, pana la ciocnirea finala si explicatia din templu, cand Zamolxe sparge statuia si e invins pamanteste, pentru a birui in spirit in Tulburarea apelor conflictul e in lupta dintre Mosneag si Nona, lupta care trece prin sufletul Popii. Aparent Mosneagul si Nona nu lupta, fiindca ei nici nu se intâlnesc! Dar acest conflict e in zbuciumul Popii, hartuit intre ispita diavoleasca a carnii intre revelatia adevarului spiritual. Conflictul in aceasta drama e mai mult interior, desi aparent vedem lupta dintre Nona si Popa. Conflictul isi are culminatia in scena jerfei Mosneagului, care biruie uneltirile Nonei.[...)
...Superioritatea marilor tragici consta in provocarea unui alt efect, mai puternic si mai inaltator: sublimul. Ei bine, Lucian Blaga este primul autor dramatic roman care izbuteste sa ne zguduie cu acest sentiment al sublimului, ceea ce n-a reusit nici un scriitor, dramaturg sau poet roman, afara de Eminescu in cateva din poeziile sale sau in Sarmanul Dionis. Lucian Blaga, singurul dintre"autorii dramatici romani ne ridica pe culmile sublimului, si aceasta in cele doua tragedii ale sale - care mai ales prin aceasta sunt tragedii si nicidecum drame, cum le intituleaza prea modest creatorul lor - in Mesterul Manole si in Cruciada copiilor. Sublimul strabate prin multe scene din Mesterul Manole, dar e prezent intreg in scena juramantului. Iar in Cruciada copiilor, sublimul incununeaza ca un nimb finalul tragedie cu scena mortii lui Radu.»(Octav Sulutiu, Schita de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, in ,,Revista Fundatiilor regale” nr.11, 1 nov.1942.)
«Cu exceptia, inexplicabila, a nereusitei Daria (1925) si a savuroasei comedii biblice Arca lui Noe (1944), inspirata de o legenda populara din culegerile lui Tudor Pamfile si in care diavolul in cele din urma pacalit, apare sub numele cu substrat bogomilic de ,,Nefartate” toate piesele lui Blaga au o incarcatura ,,demonica" purtata de personaje ca Zamolxe, Domnisoara Nona, din Tulburarea apelor, tatal, din Ivanca, Mesterul Manole, calugarul Teodul, din Cruciada copiilor, Avram Iancu si, intr-o mai slaba masura, Anton Pann. Orice regizor sau actor, care intentioneaza sa monteze sau sa joace o piesa de Blaga ar trebui sa inceapa prin a citi si medita placheta Daimonian, in care, dincolo de interpretarea si comentarea conceptiei goetheene asupra ,,demonicului” se incheaga o viziune personala a lui Blaga.
In genere, se poate afirma ca tragicul are totdeauna ceva ,,demonic".
Zamolxe, despre care se crede indeobste ca e un simplu poem liric dialogat ce si-ar fi avut mai curand locul in volumul de poeme Pasii profetului, aparut in acelasi an (e solidar, intr-adevar, cu acel ciclu inspirat de un patos naturalist si de un ,,panism” nu lipsit uneori de retorica) - e in realitate de o valoare teatrala deosebita, ce se va revela cu evidenta cand niste oameni de teatru fara prejudecati se vor incumeta sa-l joace. De cand e lirismul un balast in teatru? Iata inca o prejudecata rutiniera. In afara de comedie (si Inca!), nu exista mare text dramatic care sa nu fie saturat de lirism. Ne gandim, bineinteles, la un lirism de anvergura si forta, nu la lirismul superficial, uneori asa-zis, discret", alteori de o jenanta indiscretie, pe care il intalnim prea des in piesele autorilor abili Zamolxe, intitulat ,,mister pagan”, e o perfecta tragedie, in care se infrunta libertatea elementara a unei umanitati iconoclaste si de o insetare cosmica, reprezentata de Zamolxe, cu ordinea cetatii si a legii, reprezentata de Mag cu panteonul sau. Pentru a stavili invatatura lui Zamolxe si a o face in ofensiva, Magul il zeifica si-i ridica statuie in acel panteon. Zamolxe, daramatorul de idoli, isi sfarama propria statuie, si e ucis de multimea propriilor sai inchinatori care nu-l recunosc.
Panteismul imanentist, pe care-l va infatisa, cum am vazut, si tema lui ,,Isus-pamantul" din Tulburarea apelor, apare aici de la inceput, in monologul lui Zamolxe: ,,Despre Dumnezeu nu poti vorbi decat asa:/ il intrupezi in floare si-l ridici in palme/ il preface in gand si-l tainuiesti in suflet/ il asemeni c-un izvor si-l lasi sa-ti curga lin / peste picioare"/
Aceasta topire a divinului in natura ajunge, in fond, la o tagada a divinitatii ca atare si la o afirmare a omului” (Alexandru Paleologu, Teatrul lui Lucian Blaga, Editura Eminescu, Bucuresti, 1970).
<<,,Misterul pagan”, Zamolxe, actualizeaza gandirea folclorica nu pentru a traduce mit in ideile care sa-l faca mai inteligibil pentru spiritul modem, ci pentru actualizarea mitului ca modalitate poetica a ,,constructivismului"specific artei modeme.
Caci arta moderna, daca nu mai reproduce natura, ci o deformeaza dupa sentimentul artistului, inseamna ca e lipsita de traire exprimand numai idei, lipsite de suport afectiv. In ediţia din 1921 a piesei gasim urmatoarea lamurire pentru cititor: ,,Istoria ne-a pastrat aproape numai numele acestui profet trac. Religia lui Zamolxe si anecdota in jurul careia se tese actiunea acestui mister nu sunt prin urmare decat o creatiune a autorului”. De fapt, creatiunea autorului nu numai ca este in concordanta cu istoria, dar legenda exista in traditia orala intocmai cum poetul a indicat-o in piesa. Ea a fost creata in traditia istorica pentru memorarea numelui unui personaj istoric care, prin originea atribuita de posteritate, sta intre istorie si mit, fapt din care Blaga a vrut sa faca o drama a profetului, ucis, ca om, de propria lui statuie de zeu. Ipoteza unui ,,profet", Zamolxe este ideea mitologica a ,,misterului" lui L.Blaga. Zamolxe a fost un profet inainte de a fi zeu, adica un om idealizat mai intai pentru invatatura lui, primit apoi in inima omului ca Zamolxe-zeul, sacrificat ca om pentru a da numele sau zeului.
„Misterul pagan"al lui Blaga s·ar putea apropia de misterele orphice, daca am tine seama ca grecii il considerau pe Zamolxe un fost sclav si discipol al lui Pythagoras, devenit apoi rege si zeu la geti, mai ales ca in orphism obligatia morala a omului era de a actiona pentru eliberarea fiintei dionysiace care mocneste in el, ca si pentru confundarea lui cu marea fiinta a naturii, reprezentata prin Dionysos. Dar, spre deosebire de misterele orphice, in care eliberarea dionysiaca tindea spre spiritualizare, in misterul lui Blaga ,,dionysismul” ca eliberare a zeului din fiinta omului contopit cu natura, ramane un mister ,,inchis" pentru revelatia adevarului divin intr-o fiinta transcendenta. Exaltarea zeului din om nu este un extaz mistic, ci o regasire a firii in ce are ea mai pamantesc, in spiritul religiozitatii dacilor, pe care ,,natura-i plasmuieste singura cum isi face munti si izvoarele”. De aceea zeul incatusat in sufletul omului in elanul eliberarii lui, opus zeitatilor ceresti, n-are nume, este Orbul, iar profetul poarta el insusi numele lui Zamolxe, al omului despre care istoricii greci spuneau ca sta ascuns in munte, departe de lume, facandu-i astfel pe oameni s-al considere un zeu. Parabola lui Zamolxe-profetul despre ideea Marelui Orb, ca metafora a contopirii intre regnul vegetal si cel animal, rezulta din reprezentarile mitologice ale naturii prin zeul Pan. Invatatura lui Zamolxe-profetul este contemplarea divinitatii in natura, deci un panteism care pastreaza urmele unui materialism naiv, cum se intelege din parabola lui. Dar nu o filozofie orphica exprima poetul in ,,misterul" sau, nu ideea revelatiei divinitatii intr-un extaz entuziast, ci o filozofie laica, opusa ideii de revelatie divina, corespunzatoare propriei lui filozofii religioase, poetic exprimata in legenda profetului dac in aceasta viziune mitologica, intrarea lui Zamolxe „in munte” pe drumurile stancoase ale Pasilor profetului, nu este decat o metafora pentru contopirea cu natura, iar iesirea din munte una pentru cautarea adevarului in suflerul omului in zoristea cosmica a Poemelor luminii.[...]
Teatrul lui Blaga, ca mit dramatic, este un teatru poetic si filozofic totodata, el infatisand ca experienta umana, intr-o scara de la mit la realitate, confruntarea filozofiei cu poezia, pentru justificarea unei noi ontologii, construita in cadrul poetic al mitului, cu intelesul de tragica existenta a omului in orizontul sau propriu, intru mister pentru revelare. Cu alte cuvinte, teatrul lui Blaga este un teatru de idei nu in sensul de demonstratie filozofica a acestora prin mijlocirea personajelor, ci in sensul de demonstratie dramatica a unor idei care exprima sensurile mai adanci ale existentei omului insusi in conditiile istorice repretentate de actiunea personajelor. Si dupa Blaga filosoful, drama existentei umane este una singura: nazuinta spre absolut, cautarea unui adevar ce depaseste conditia umana, vesnic ascuns insa cunoasterii umane» (Eugen Todoran, prefata la volumul Lucian Blaga, Teatru, Editura Minerva, Bucuresti 1971.)
VALERIA FILIMON