Descriere
Aceasta nu este o carte ,,de specialitate". Nu este o opera stiintifica. Este o carte despre un Om care a iubit Viata, a iubit Frumosul, a iubit Aparatul de Filmat.
Profesiune de credinta.Ma intorc, aproape fara sa vreau, cu ironica voluptate, la credinta fata de profesiune. Aceea, de mult uitata, adanc acoperita de concesii, pareri straine si fapte in doielnice profesia anilor de lnstitut, cand modelele erau ,,Diamantele noptii", ,,Insula", ,,Samuraiul",
,,Anul trecut la Marienbad". Filme disparute, autori disparuti, unii chiar morti Melville.Si totusi, numai credinta fata de profesiune ma face, intr-o prea tanara batranete, sa reusesc, ici colo, cadreuneori chiar secvente care sa se apropie de indepartatul, mult iubitul Cinematograf,pe care mi l-as fi dorit altfel, mai arta, ocolind enunturile si apropiindu-se de subintelesuri, dislocat din crusta povestirii, mai artistic prin sine decat prin imprumuturi. Dar cine poate avea ceea ce-si doreste?
Mircea Veroiu, 8 ianuarie '78
Prima scrisoare: Catre cititor
M-am gandit sa incep cu aceste scrisori, cittind un titlu din penultimul film al lui Mircea Veroiu, ,,Scrisorile prietenului". Era atata frumos si atata resemnare i'n acest film incat astazi, privindu-1, el pare ca un inceput testamentar. Asa ca, draga cititorule, am sa-ti povestesc intai despre ,,Cercul" filmul de absolventa al regizorului.Imi vine in minte versul lui Nichita (Stanescu) despre cum desenam un cerc si apoi cadem in ge nunchi si cerem iertare cercului. ,,Cercul" lui Veroiu era o drama invelita in frumusete. ln cercul asasini asasinati intra artistul, chiar la loc de cinste! Artistul insa nu era asasin. Era doar asasinat. Era doar victima. Mircea Veroiu a vorbit despre sentimente dramatice, despre ingerul mortii venit langa un lac si langa un leagan (,,Fefeleaga" ); a vorbit despre suferinta, tot tnvesmantata in frumusete (,,Dincolo de pod"), a vorbit despre neputinta de a mai iubi (,,Adela") apeland din nou la frumu sete... si cand spun frumusete ma refer la cadrul pictural, la mis carea lenta, la muzica tulburatoare sau pur si simplu la liniste! Cele 7 minute din inceputul Fefeleagai (,,Nunta de piatra") sunt o etemitate in tacere. Nu se aude nimic. Doar un clopotel atamat de leagan si lingurita care se loveste de sticluta cu siropul medicament pe care Fefeleaga o intinde spre Paunita, fara sa-i spuna,,,hai bea, sa te faci bine!" Nu este oare crunta suferinta in tacere?In episodul din ,,Duhul aurului" (continuarea ,,Nuntii de piatra") - Valva bailor, frumusetea aduce nenorocire. Un splendid chip de femeie statea in fereastra si odata ce ai privit-o, nauc ramaneai si fara de noroc! Reflectarea unui chip in oglinda adduce si ea nefericire si tocmai de aceea maica stareta acopera oglinda cu vopsea alba, intr-o secventa antologica, acoperind si reflectia chipului Persidei (,,Dincolo de pod"). Frumusetea plastica in film nu a fost numai o constanta la Veroiu, a fost si apararea creatiei lui. Tatul era prea frumos, prea elaborat, prea misterios ca sa depistezi repede cata nefericire se ascunde in spatele culorii, in umbra si penumbra... frumusetea scut.Si uite asa, cei chemati sa decida ce este cinema spuneau la unison: ,,Mihu e nebun, Daneliuc este provocator, Pita te pacaleste cu metafore, dar e nesigur... iar Veroiu, eu bine, Veroiu este elegant, este rafinat, este... cuminte! si nu era deloc asa. Si dupa triumful cu filmul ,,Adela", la San Remo, cand critica italiana exclama ,,Veroiu, un Visconti roman si un Bergman transilvan", dupa marele premiu obtinut acolo, el a plecat. A plecat in Franta fiindca nu murea ,,ranit din dragoste de viata", ci din dragoste de film! Plecarea lui a soccat. Doar era,cel mai cuminte" ! Nu era cuminte deloc. Si tu, cititorule, trebuie sa-i vezi filmele si vei descoperi, dand la o parte frumusetea, ca era un artist care tanjea dupa libertate, ca avea cultul prieteniei si al onoarei, ca filmele lui se nasteau cu suferinta si din suferinta sa le vezi, cititorule si ai sa intelegi de ce a plecat cel mai cuminte si inofensiv artist.
S-a intors dupa 1989. S-a intors la prietenii cineasti. Dar, in afara de Pita, prietenii erau ocupati sa faca filme, sa recupereze, sa-si puna medaliile disidentei pana la gaurirea compteta a vestonului de gala iar eu 1-am vazut asteptand ore intregi, chiar ore intregi sa-si prezinte proiectele. A asteptat si le-a focut bolnav, le-a facut! Strangand din dinti, le-a facut! ,,Somnul insulei", Craii de Curtea Veche", ,,Femeia in rosu".
Fiindca in Franta nu a avut loc. Se repeta, de data aceasta in propriu-i destin, parabol a filmului sau de absolventa , ,,Cercul". Doar i s-a parut ca intra in cerc, era cuprins in cerc ca sa fie strivit!
Si , iti mai spun, cititorule, ca trebuie vazute atent doua filme unde putem descoperi un alt Veroiu, cel neacoperit de mantia frumusetii - ,,Sapte zile" si ,,Sfarsitul noptii". Si dupa ce o sa vezi multe din filmele lui vei intelege de ce a venit prea repede ingerul mortii nu, nu era inger, era acea pasare care l-a luat si pe cel strivit intre vagoanele tramvaiului, adica pe genialul tanar poet Labis , "pasarea cu clont de rubin s-a razbunat, iata , s-a razbunat!"
A doua scrisoare:Catre Mircea
Vreau sa te intreb ceva, Mircea! Nu cumva, noi, cei care incercam, mai bine (tu) si mai prost (eu), sa punem o iluzie pe panza , devenim o prada usoara propriilor noastre iluzii? In vremea studentiei mele, platoul de filmare si arhiva erau undeva pe Rahova. Acum nu mai exista nimic. S-a demolat totul pentru Casa Poporului. Dupa o saptamana ploioasa, arhiva a fost inundata . Multe ftlme s-au distrus din cauza umezeli .ilnclusiv negative. Studentii luau rolele si le faceau vant, si rola roata se desfacea in mers. Era un joc tragic, jocul cu pelicula, care doar desfacuta putea sa se usuce la soare. Curtea arata ca un covor din fasii de pelicula, color si alb-negru. Tinerii din anul I se amuzau, iar pe noi ne durea sufletul. Fiindca stiam ca nici asa nu vom salva filmele. Dupa ce s-au uscat, le-am strans din nou in role si le-am pus in cutii noi. Cu etichete noi. ln cateva cutii ne punem noi viata si traim cu iluzia ca ele vor fi desfacute peste ani, zeci de ani, sute de ani ce eroare! Daca te-as fi rugat sa pui peste imaginea din curtea Rahovei o muzica sau un text, probabil ca ai fi ales doar zgomotul focut de rola de pelicula si, din cand in cand, un cant strigat, cum facea Dorin Liviu Zaharia. ,,pierde -m-as pierde, ca sa-mi ramana singuratatea mie"!
A treia scrisoare: Catre Silvia
M-ai pacalit de-atatea ori! Mi-ai spus ca vorbesti despre Mircea cu iubire si admiratie. Ca scrii despre el ocrotindu-i amintirea. Dar nu mi-ai spus niciodata ca vorbesti si scrii despre el cu suferinta, ca trezesti lumea si-i ceri sa-si aminteasca de el, parca de teama faci apel la memorie, ca tot ce scrii este in fapt zbucium, nu liniste si asta pentru ca ai iubit un om! Si el te-a iubit!
Laurentiu Damian