Descriere
„Umberto Eco foloseste anii ’90 ca pe o metafora perfecta a vremurilor noastre. Acei ani reprezinta simptomul de netagaduit al unei maladii grave, de a considera normal ceea ce nu e: ilegalitatile, nenorocirile, comploturile, atentatele cu bomba puse pe seama «rosiilor» cind, in realitate, sint gindite de «negri», cu complicitatea lumii politice care a pastrat intotdeauna tacerea. La rindul lor, ziarele ar fi putut sa dezminta, sa declanseze investigatii; n-au facut-o. S-au retras in umbra, preferind sa-si plece capul in fata patronului.” (la Repubblica)
„Odata cu atmosfera specifica romanelor lui Eco, Numarul zero lasa sa se vada, cu o amara eficienta, partea intunecata a vietii Italiei de la inceputul anilor ’90. Povestea e plasata la Milano, in plin scandal Tangentopoli si in mijlocul investigatiilor din ancheta Mani pulite. In haosul politic provocat de aceasta ancheta, un om de afaceri pune pe picioare un ziar gindit sa alimenteze calomnii la adresa adversarilor sai si sa-i santajeze pe potentatii zilei. Ziarul este o masina de improscat noroi cu nimic diferita de ceea ce vedem astazi. Acesta este cadrul in care Eco reconstruieste, urmarind intimplarile prin care trec protagonistii romanului, evenimentele cele mai putrede si intrigile cele mai tulburatoare din istoria Italiei postbelice.” (Panorama)
„Numarul zero: Umberto Eco in aceeasi verva furioasa din Cimitirul din Praga, aceeasi demonstratie de inventivitate juvenila, ludica, daca putem spune asa – aceleasi descarcari de adrenalina intelectuala, greu de conceput la un autor de 83 de ani. Dar, de data asta, Eco nu ne mai ofera un bestiar al nebunilor ticalosi, conspirationisti, ai secolului al XIX-lea, ci un inventar al mizeriei jurnalistice contemporane. Lectura iti provoaca o senzatie contradictorie, de uluire si in acelasi timp de deja-vu, fiindca diagnosticele formulate de italian se aplica la fix si presei romanesti – fie ea din aripa Gadea sau din aripa Turcescu.” (Iulian COMANESCU, Dilema veche)
Umberto Eco (1932-2016) a urmat cursurile Universitatii din Torino, luindu-si licenta in estetica. In anii ’60 a fost unul dintre exponentii de frunte ai avangardei culturale italiene, numarindu-se printre fondatorii revistelor Marcatré si Quindici. A fost profesor de semiotica la Universitatea din Bologna. A primit numeroase premii si distinctii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universitati din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste patruzeci dintre ele. Din opera sa, Editura Polirom a publicat, printre altele, volumele In ce cred cei care nu cred (in colaborare cu Carlo Maria Martini, 2001, 2011, 2016), In cautarea limbii perfecte (2002), Numele trandafirului (2004, 2010, 2011, 2013, 2014), Misterioasa flacara a reginei Loana (2004), Pendulul lui Foucault (2005, 2013, 2018), Trei povestiri (in colaborare cu Eugenio Carmi, 2005), Cum se face o teza de licenta (2006, 2014), Baudolino (2007, 2014), Limitele interpretarii (2007, 2016), A spune cam acelasi lucru. Experiente de traducere (2008), Insula din ziua de ieri (2009), De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn si interpretare (2009), Kant si ornitorincul (ed. a II-a, 2010), Numarul zero (2015).