Omilii la Profetul Iezechiel - Sfantul Grigorie cel Mare

 

„Nimeni sa nu-mi reproseze, daca incetez sa mai vorbesc despre acestea, fiindca, dupa cum toti va dati seama, suferintele noastre au crescut: pretutindeni suntem inconjurati de sabii, pretutindeni ne temem de pericolul mortii iminente. Unii se intorc la noi cu mainile taiate, despre altii se aude ca au fost luati prizonieri, iar despre altii, ca au fost ucisi. Sunt silit sa tac, «pentru ca sufletul meu este dezgustat de viata mea» (Iov 10, 1). Nimeni sa nu mai caute la mine aprofundarea Sfintei Scripturi, «pentru ca harfa mea a ajuns instrument al tanguirii si flautul meu glasul bocitoarelor» (Iov 30, 31). Ochiul inimii nu mai vegheaza la cercetarea tainelor, pentru ca «istovitu-s-a sufletul meu de suparare» (Ps. 118, 28). Lectura textului este deja mai putin placuta sufletului meu, «ca am uitat sa-mi mananc painea mea de glasul suspinului meu» (Ps. 101, 5-6). Cui nu-i mai place sa traiasca, cum sa-i mai placa sa vorbeasca despre intelesurile tainice ale Sfintei Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi sa beau amaraciune, cand as putea sa beau un vin dulce? Ce mai ramane in afara de a aduce multumiri cu lacrimi in mijlocul incercarilor pe care le induram din cauza faradelegilor noastre? Caci Insusi Cel care ne-a creat, S-a facut pentru noi Tata prin duhul infierii pe care ni l-a dat. Si uneori ii hraneste pe fii cu paine, alteori ii indreapta cu biciul incercarilor, pentru ca, prin dureri, raniri si rasplati, El ii invata pentru a primi mostenirea vesnica”. 
Sfantul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel II, 10, 24