Descriere
Originea acestei lucrari sta in bogata colectie fotografica si in bunavointa de a pune la dispozitie aceasta colectie - depozitara trecutului sau artistic - a omului de teatru si film, maestrul Papil Panduru.
Intr-un timp in care trecutul este tratat cu superficialitate, este rastalmacit sau ignorat – ar mai fi sa spunem negat - de catre personaje care fixeaza pietre de hotar ale unor drumuri ce duc spre nicaieri, aceasta carte vine sa arate cum a fost candva teatrul si filmul romanesc si cam catre ceea ce ar trebui sa se tinda.
Va fi o lucrare ilustrativ-expozitiva, din care nu va lipsi insa analiza unor momente cum ar fi, de pilda: raportarea la climatul social-politic al timpului in care protagonistul s-a format si consacrat ori conjuncturile in care a cunoscut oameni ce i-au influentat sau carora le-a influentat cariera.
La disparitia regizorului Sergiu Nicolaescu, domnul academician Eugen Mihaescu avea sa scrie: „Astazi am pierdut un prieten. Romania a pierdut [pe] ultimul aristocrat al artei...”. Aristocratia n-are culoare sociala. Aristocrati gasim atat in randul comandantilor de prim rang (Nicolaescu), cat si in randurile soldatilor (a se citi a oamenilor simpli din randul actorilor. Cum e cazul protagonistului nostru. Panduru).
Bogata colectie fotografica sustine aceasta teza, dupa cum si textul prezentei lucrari va incerca acelasi lucru.
Autorul
Cuprinsul cartii Papil Panduru: O viata artistica in cronici, comentarii si imagini
Prefata/ 7
Profil artistic/ 9
Marturisire de credinta/ 12
In preajma, in timpul studentiei si la absolvire/15
Nota asupra personalitatii/ 27
Teatru/ 29
- Timisoara/ 29
- Craiova / 85
- Iasi/ 107
- Bucuresti /158
Alte contributii artistice/ 323
In loc de incheiere/ 325
Cuvant inainte Papil Panduru: O viata artistica in cronici, comentarii si imagini
In lumea teatrului si filmului intalnim actori completi, care se manifesta cu aceeasi dezinvoltura - atat pe scena, cat si pe platoul de filmare -, dar care nu aspira in mod deosebit catre locuri de prim plan, compensand insa acest fapt prin evolutii nu mari ca durata in economia pieselor de teatru sau in filme, dar de o profunda traire artistica.
„N-am avut tupeul de care altii au dat dovada”, avea sa marturiseasca maestrul Papil Panduru – caci despre Domnia Sa este vorba.
Credem insa ca o profunda intelegere a firii omenesti - dublata de bunul sau simt taranesc -, a constientizarii rolului si locului sau in ambianta colectiva l-au determinat sa accepte ceea ce viata i-a harazit. „In meseria mea, talentul e discutabil, pentru ca foarte multi indivizi cu tupeu ataca aceasta platforma a vietii care se numeste actorie... Pana la urma, aceasta meserie se invata, dar daca nu ai chemare...”, declara ziaristei Roxana Vintila, de la Jurnalul National, in octombrie 2008.
Despre sine avea sa declare intr-un interviu acordat cronicarei Roxana Pana, in 1982, cand avea sa fie lansata pelicula Trandafirul Galben, film in care joaca primul sau rol principal, Martolea: „Ma vedeam, nu ma vedeam, eu mi-am jucat intotdeauna momentul cu credinta”, pentru ca mai tarziu, la implinirea a 74 de ani de viata (2008), sa isi dezvaluie o fateta mai putin cunoscuta a personalitatii sale publicului, declarand pentru cotidianul amintit: „Sunt un actor foarte docil in fata regizorului”.
O serie de personaje pe care le-a intalnit in viata scolara bucuresteana si care i-au netezit drumul catre teatru, mai intai – cum ar fi directorul Scolii Elementare din cartierul Damaroaia, Serghiescu, cel care l-a recomandat directorului tehnic al Teatrului National din Bucuresti, Costel Manolescu -, apoi, prietenia ce l-a legat de poetul Nicolae Labis, i-au indreptat pasii catre lumea artistica.
Prin directorul tehnic, Manolescu, intra in atentia regizorului de platou al TNB, Traian Zecheru, si astfel este angajat ca recuziter. Intalnirea cu regizoarea Marietta Sadova avea sa-i aduca si prima aparitie teatrala, in rol de paj al lui Stefan cel Mare, langa maestrul George Calboreanu, in spectacolul Apus de Soare.
Obligat de o imprejurare sa-i sopteasca marelui actor o replica pe care acesta nu si-o mai amintea, se remarca in fata lui prin gestul sau indraznet si pentru inspiratia de a-l ajuta. La scurt timp, in pauza, intr-o discutie la care mai era prezenta actrita si profesoara Dina Cocea - interpreta Mariei, sotia voievodului -, maestrul Calboreanu ii recomanda sa urmeze institutul si i-l recomanda acesteia sa-l ia la clasa ei.
In toamna lui 1957 este admis la institut, poezia Moartea caprioarei fiind proba sa de examen, intrand al III-lea, trecand prin fata unei comisii al carei sef era un alt mare actor, Costache Antoniu, rectorul institutului, si din care mai faceau parte George Dem Loghin, Beate Fredanov, Marietta Sadova, Dina Cocea, Solomon Ghelerter, Ion Fintesteanu.
La absolvire, in 1961, este repartizat la Teatrul Regional din Bucuresti, apoi, la cererea sa si prin interventia Constantei Craciun, ministru al Culturii, la Teatrul de Stat „Matei Millo” (devenit, mai tarziu, prin stradaniile directorului sau, Gheorghe Leahu, Teatrul National din Timisoara). Pe scena lui evolueaza timp de 5 ani (intre 15 noiembrie 1961 si 15 noiembrie 1966); un numar de cam tot atatia ani evoluand si pe scena Teatrului National din Craiova (16 noiembrie 1966 - 31 decembrie 1970); dupa care, timp de peste 6 ani (intre 1 ianuarie 1971 si 1 iulie 1977) evolueaza pe scena Teatrului National din Iasi, „Vasile Alecsandri”. Intre 1 ianuarie 1978 si 1 iulie 1978, pret de sase luni, se alatura colectivului Teatrului „Maria Filotti” din Braila.
Primul spectacol in care il intalnim pe scena Teatrului Mic din Bucuresti dateaza din 15 mai 1977. In cei aproape 60 de ani dedicati scenei a jucat intr-un numar impresionant de piese.
Printre regizorii care au lucrat cu Domnia Sa pot fi amintiti: Marietta Sadova, Bucuresti; Constantin Anatol, Yanis Veakis, Dan Nasta, la Timisoara; Valeriu Moisescu, la Craiova; Sorana Coroama Stanca, Virgil Tanase, la Iasi; Dinu Cernescu, Silviu Purcarete, Cristian Hagi Culea, la Teatrul Mic din Bucuresti.
De asemenea, cea care avea sa-i devina sotie si care este cunoscuta regizoare de teatru - doamna Catalina Buzoianu - i-a incredintat roluri in piese puse in scena de catre Domnia Sa, dupa ce, pana la aceasta etapa profesionala, pe vremea cand era doar actrita, ii fusese si partenera de scena.
Prima intalnire cu filmul lung metraj – din pacate ratata - urma sa i-o datoreze regizorului Dinu Cocea, asistent al regizorului Lucian Bratu la filmul Tudor.
Acesta il selectase pentru rolul titular: Tudor Vladimirescu, pentru ca toate datele personale il recomandau, la care se mai adauga si faptul ca era originar din Gorj, de unde se ridicase si ridicase norodul la arme Domnul Tudor.
Dezacordul dintre el, tanarul actor, si regizorul Lucian Bratu avea sa conteze (Bratu atribuise rolul titular altui mare actor, moldovean insa: Emanoil Petrut. S-a iscat un incident verbal, care avea sa duca la reclamatii din partea lui Bratu si la cererea tanarului absolvent, facuta in fata „greilor” institutului: Costache Antoniu, George Dem Loghin, Beate Fredanov si ministrei culturii, Constanta Craciun - care ii cereau explicatii - de a fi repartizat la un teatru din provincie, episod amintit mai sus). Apoi, probabil in 1964, in regia lui Cornel Popa, filmeaza pentru un serial de televiziune, aproape uitat astazi: Cosmin, Fiul Zimbrului, lansat insa in 1968.
Adevarata intalnire cu filmul de lung metraj avea sa i-o datoreze lui Sergiu Nicolaescu, in a carei pelicula de debut, DACII, interpreteaza un rol de nobil dac (sef de trib).
Interesanta pentru pasiunea pe care Sergiu Nicolaescu a facut-o incepand de la acest film pentru cai este discutia de la momentul cand cei doi s-au cunoscut, si cand, invitat in casa viitorului mare regizor – pret de o noapte –, domnul Panduru i-a vorbit despre cum se leaga si cum se intareste relatia om-cal.
Impreuna cu Sergiu Nicolaescu va realiza 7 filme: cel amintit (1967), Vanatorul De Caprioare (1968), Mihai Viteazul (1971), Mircea (1989), Inceputul Adevarului. Oglinda (1994) si un serial pentru televiziune: Razboiul de Independenta (1977), la care Nicolaescu a fost coregizor. Posedand un fizic robust si avand o pregatire sportiva de exceptie, acestea l-au indreptatit nu numai sa-si interpreteze singur scenele cu un grad ridicat de dificultate, dar si sa se apropie de pionierii celor care au fost infanteristii de elita ai filmului romanesc de actiune: cascadorii (la disparitia copilului teribil al Scolii Romane de Cascadori, Sobolcz Cseh, pe aleea principala a cimitirului Bellu si in capela a putut fi vazut si Domnia Sa aducand un ultim omagiu celui care i-a fost unul dintre prietenii de suflet).
In film, il intalnim in pelicule ale cineastilor Dinu Cocea, Doru Nastase, Gheorghe Vitanidis, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Margineanu, Virgil Calotescu, Dan Pita, Lucian Pintilie, Ioan Carmazan, Florin Codre, si mai tinerii Titus Muntean, Napoleon Helmis (Ioan Carmazan este al doilea regizor care ii incredinteaza un rol principal. In filmul Lisca).
Dintre regizorii straini, Eran Riklis i-a incredintat un rol intr-o pelicula a sa.
Alt mare rol pentru care se simtea chemat, potrivit propriei marturisiri, a fost Ilie Moromete, din Morometii (1986), al lui Stere Gulea. Ramane acelasi om legat de profesiunea lui de credinta, asteptand tacut si cuminte apelul celor care ar trebui sa aiba in gand si fapta indemnul altui mare actor si profesor, Ion Fintesteanu: „Feriti actorii de batjocorire. Lasati-i sa moara-n splendoare”.
Cristian Luis Vasilescu
Nr. de pagini: 326
Anul aparitiei: 2018
Intr-un timp in care trecutul este tratat cu superficialitate, este rastalmacit sau ignorat – ar mai fi sa spunem negat - de catre personaje care fixeaza pietre de hotar ale unor drumuri ce duc spre nicaieri, aceasta carte vine sa arate cum a fost candva teatrul si filmul romanesc si cam catre ceea ce ar trebui sa se tinda.
Va fi o lucrare ilustrativ-expozitiva, din care nu va lipsi insa analiza unor momente cum ar fi, de pilda: raportarea la climatul social-politic al timpului in care protagonistul s-a format si consacrat ori conjuncturile in care a cunoscut oameni ce i-au influentat sau carora le-a influentat cariera.
La disparitia regizorului Sergiu Nicolaescu, domnul academician Eugen Mihaescu avea sa scrie: „Astazi am pierdut un prieten. Romania a pierdut [pe] ultimul aristocrat al artei...”. Aristocratia n-are culoare sociala. Aristocrati gasim atat in randul comandantilor de prim rang (Nicolaescu), cat si in randurile soldatilor (a se citi a oamenilor simpli din randul actorilor. Cum e cazul protagonistului nostru. Panduru).
Bogata colectie fotografica sustine aceasta teza, dupa cum si textul prezentei lucrari va incerca acelasi lucru.
Autorul
Cuprinsul cartii Papil Panduru: O viata artistica in cronici, comentarii si imagini
Prefata/ 7
Profil artistic/ 9
Marturisire de credinta/ 12
In preajma, in timpul studentiei si la absolvire/15
Nota asupra personalitatii/ 27
Teatru/ 29
- Timisoara/ 29
- Craiova / 85
- Iasi/ 107
- Bucuresti /158
Alte contributii artistice/ 323
In loc de incheiere/ 325
Cuvant inainte Papil Panduru: O viata artistica in cronici, comentarii si imagini
In lumea teatrului si filmului intalnim actori completi, care se manifesta cu aceeasi dezinvoltura - atat pe scena, cat si pe platoul de filmare -, dar care nu aspira in mod deosebit catre locuri de prim plan, compensand insa acest fapt prin evolutii nu mari ca durata in economia pieselor de teatru sau in filme, dar de o profunda traire artistica.
„N-am avut tupeul de care altii au dat dovada”, avea sa marturiseasca maestrul Papil Panduru – caci despre Domnia Sa este vorba.
Credem insa ca o profunda intelegere a firii omenesti - dublata de bunul sau simt taranesc -, a constientizarii rolului si locului sau in ambianta colectiva l-au determinat sa accepte ceea ce viata i-a harazit. „In meseria mea, talentul e discutabil, pentru ca foarte multi indivizi cu tupeu ataca aceasta platforma a vietii care se numeste actorie... Pana la urma, aceasta meserie se invata, dar daca nu ai chemare...”, declara ziaristei Roxana Vintila, de la Jurnalul National, in octombrie 2008.
Despre sine avea sa declare intr-un interviu acordat cronicarei Roxana Pana, in 1982, cand avea sa fie lansata pelicula Trandafirul Galben, film in care joaca primul sau rol principal, Martolea: „Ma vedeam, nu ma vedeam, eu mi-am jucat intotdeauna momentul cu credinta”, pentru ca mai tarziu, la implinirea a 74 de ani de viata (2008), sa isi dezvaluie o fateta mai putin cunoscuta a personalitatii sale publicului, declarand pentru cotidianul amintit: „Sunt un actor foarte docil in fata regizorului”.
O serie de personaje pe care le-a intalnit in viata scolara bucuresteana si care i-au netezit drumul catre teatru, mai intai – cum ar fi directorul Scolii Elementare din cartierul Damaroaia, Serghiescu, cel care l-a recomandat directorului tehnic al Teatrului National din Bucuresti, Costel Manolescu -, apoi, prietenia ce l-a legat de poetul Nicolae Labis, i-au indreptat pasii catre lumea artistica.
Prin directorul tehnic, Manolescu, intra in atentia regizorului de platou al TNB, Traian Zecheru, si astfel este angajat ca recuziter. Intalnirea cu regizoarea Marietta Sadova avea sa-i aduca si prima aparitie teatrala, in rol de paj al lui Stefan cel Mare, langa maestrul George Calboreanu, in spectacolul Apus de Soare.
Obligat de o imprejurare sa-i sopteasca marelui actor o replica pe care acesta nu si-o mai amintea, se remarca in fata lui prin gestul sau indraznet si pentru inspiratia de a-l ajuta. La scurt timp, in pauza, intr-o discutie la care mai era prezenta actrita si profesoara Dina Cocea - interpreta Mariei, sotia voievodului -, maestrul Calboreanu ii recomanda sa urmeze institutul si i-l recomanda acesteia sa-l ia la clasa ei.
In toamna lui 1957 este admis la institut, poezia Moartea caprioarei fiind proba sa de examen, intrand al III-lea, trecand prin fata unei comisii al carei sef era un alt mare actor, Costache Antoniu, rectorul institutului, si din care mai faceau parte George Dem Loghin, Beate Fredanov, Marietta Sadova, Dina Cocea, Solomon Ghelerter, Ion Fintesteanu.
La absolvire, in 1961, este repartizat la Teatrul Regional din Bucuresti, apoi, la cererea sa si prin interventia Constantei Craciun, ministru al Culturii, la Teatrul de Stat „Matei Millo” (devenit, mai tarziu, prin stradaniile directorului sau, Gheorghe Leahu, Teatrul National din Timisoara). Pe scena lui evolueaza timp de 5 ani (intre 15 noiembrie 1961 si 15 noiembrie 1966); un numar de cam tot atatia ani evoluand si pe scena Teatrului National din Craiova (16 noiembrie 1966 - 31 decembrie 1970); dupa care, timp de peste 6 ani (intre 1 ianuarie 1971 si 1 iulie 1977) evolueaza pe scena Teatrului National din Iasi, „Vasile Alecsandri”. Intre 1 ianuarie 1978 si 1 iulie 1978, pret de sase luni, se alatura colectivului Teatrului „Maria Filotti” din Braila.
Primul spectacol in care il intalnim pe scena Teatrului Mic din Bucuresti dateaza din 15 mai 1977. In cei aproape 60 de ani dedicati scenei a jucat intr-un numar impresionant de piese.
Printre regizorii care au lucrat cu Domnia Sa pot fi amintiti: Marietta Sadova, Bucuresti; Constantin Anatol, Yanis Veakis, Dan Nasta, la Timisoara; Valeriu Moisescu, la Craiova; Sorana Coroama Stanca, Virgil Tanase, la Iasi; Dinu Cernescu, Silviu Purcarete, Cristian Hagi Culea, la Teatrul Mic din Bucuresti.
De asemenea, cea care avea sa-i devina sotie si care este cunoscuta regizoare de teatru - doamna Catalina Buzoianu - i-a incredintat roluri in piese puse in scena de catre Domnia Sa, dupa ce, pana la aceasta etapa profesionala, pe vremea cand era doar actrita, ii fusese si partenera de scena.
Prima intalnire cu filmul lung metraj – din pacate ratata - urma sa i-o datoreze regizorului Dinu Cocea, asistent al regizorului Lucian Bratu la filmul Tudor.
Acesta il selectase pentru rolul titular: Tudor Vladimirescu, pentru ca toate datele personale il recomandau, la care se mai adauga si faptul ca era originar din Gorj, de unde se ridicase si ridicase norodul la arme Domnul Tudor.
Dezacordul dintre el, tanarul actor, si regizorul Lucian Bratu avea sa conteze (Bratu atribuise rolul titular altui mare actor, moldovean insa: Emanoil Petrut. S-a iscat un incident verbal, care avea sa duca la reclamatii din partea lui Bratu si la cererea tanarului absolvent, facuta in fata „greilor” institutului: Costache Antoniu, George Dem Loghin, Beate Fredanov si ministrei culturii, Constanta Craciun - care ii cereau explicatii - de a fi repartizat la un teatru din provincie, episod amintit mai sus). Apoi, probabil in 1964, in regia lui Cornel Popa, filmeaza pentru un serial de televiziune, aproape uitat astazi: Cosmin, Fiul Zimbrului, lansat insa in 1968.
Adevarata intalnire cu filmul de lung metraj avea sa i-o datoreze lui Sergiu Nicolaescu, in a carei pelicula de debut, DACII, interpreteaza un rol de nobil dac (sef de trib).
Interesanta pentru pasiunea pe care Sergiu Nicolaescu a facut-o incepand de la acest film pentru cai este discutia de la momentul cand cei doi s-au cunoscut, si cand, invitat in casa viitorului mare regizor – pret de o noapte –, domnul Panduru i-a vorbit despre cum se leaga si cum se intareste relatia om-cal.
Impreuna cu Sergiu Nicolaescu va realiza 7 filme: cel amintit (1967), Vanatorul De Caprioare (1968), Mihai Viteazul (1971), Mircea (1989), Inceputul Adevarului. Oglinda (1994) si un serial pentru televiziune: Razboiul de Independenta (1977), la care Nicolaescu a fost coregizor. Posedand un fizic robust si avand o pregatire sportiva de exceptie, acestea l-au indreptatit nu numai sa-si interpreteze singur scenele cu un grad ridicat de dificultate, dar si sa se apropie de pionierii celor care au fost infanteristii de elita ai filmului romanesc de actiune: cascadorii (la disparitia copilului teribil al Scolii Romane de Cascadori, Sobolcz Cseh, pe aleea principala a cimitirului Bellu si in capela a putut fi vazut si Domnia Sa aducand un ultim omagiu celui care i-a fost unul dintre prietenii de suflet).
In film, il intalnim in pelicule ale cineastilor Dinu Cocea, Doru Nastase, Gheorghe Vitanidis, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Margineanu, Virgil Calotescu, Dan Pita, Lucian Pintilie, Ioan Carmazan, Florin Codre, si mai tinerii Titus Muntean, Napoleon Helmis (Ioan Carmazan este al doilea regizor care ii incredinteaza un rol principal. In filmul Lisca).
Dintre regizorii straini, Eran Riklis i-a incredintat un rol intr-o pelicula a sa.
Alt mare rol pentru care se simtea chemat, potrivit propriei marturisiri, a fost Ilie Moromete, din Morometii (1986), al lui Stere Gulea. Ramane acelasi om legat de profesiunea lui de credinta, asteptand tacut si cuminte apelul celor care ar trebui sa aiba in gand si fapta indemnul altui mare actor si profesor, Ion Fintesteanu: „Feriti actorii de batjocorire. Lasati-i sa moara-n splendoare”.
Cristian Luis Vasilescu
Nr. de pagini: 326
Anul aparitiei: 2018