Descriere
Luand act de faptul ca fenomenul partenogenezei formelor de raspundere juridica exista aproape ca un „dat” al dreptului si se manifesta in planul proprietatilor imanente ale sistemului dreptului, dar si la nivel normativ, desi nu de ordinul evidentei sau al certitudinii postulate pentru ca existenta lui se cere a fi recunoscuta in planul metodologiei stiintifice si reglementata prin lege, credem ca demersul nostru se plaseaza intr-un orizont ontologic al „vietii” dreptului, inlauntrul careia exista „vadite elemente structurale si functionale proprii”.
Asadar, credem ca ne aflam in cadrul acestei analize, la confluenta dintre planul ontologic al dreptului, al stiintelor juridice, pe de o parte, si dreptul (in expresia lui pozitiva, de ramura) cercetat de acestea (adica obiectul lor epistemologic). Cu alte cuvinte, locul epistemologic al demersului nostru se afla plasat intre valoarea euristica a observarii si decelarii manifestarii unei noi forme de raspundere juridica, ca expresie a manifestarilor structurilor eidetice ale dreptului si, la polul opus, pozitivismul ramurilor de drept care nu ofera decat forme generice de raspundere juridica. Asadar, demonstratia stiintifica a optiunii pentru unul sau altul dintre cele doua planuri de cunoastere sta mai mult sub semnul panseului teoretic, al raportului dintre „dat” si „construit” in drept, dintre continut si forma in drept, al echilibrului dintre stabilitate normativa si adaptabilitatea dreptului la schimbarile realitatii sociale, cu extensiunile extreme pe care le pot genera aceste repere si anume, imutabilitatea dreptului si, pe de alta parte, inflatia juridica.
In ceea ce ne priveste, consideram ca fenomenul partenogenezei formelor de raspundere juridica presupune, pe de o parte, desprinderea din sistemul traditional al institutiilor de raspundere juridica, adica din dreptul comun, si pe de alta parte, alcatuirea unui ansamblu de norme juridice, care sa raspunda necesitatii de reglementare a unui domeniu nou de relatii sociale. Aceasta presupune identificarea unor forme sui generis de fapte ilicite sub conditia legiferarii lor cu aceasta calificare juridica si aplicarea unor mecanisme noi, de ordin procedural, de tragere la raspundere juridica, ceea ce semnifica nimic altceva decat expresia uneia dintre cele mai importante finalitati ale dreptului. Exista aici un raport intre schimbare si permanenta, unde acesti operatori sunt din punct de vedere teoretic „categorii ontologice, iar practic sunt manifestari concrete ale realitatii in toata complexitatea ei”.
Asadar, credem ca ne aflam in cadrul acestei analize, la confluenta dintre planul ontologic al dreptului, al stiintelor juridice, pe de o parte, si dreptul (in expresia lui pozitiva, de ramura) cercetat de acestea (adica obiectul lor epistemologic). Cu alte cuvinte, locul epistemologic al demersului nostru se afla plasat intre valoarea euristica a observarii si decelarii manifestarii unei noi forme de raspundere juridica, ca expresie a manifestarilor structurilor eidetice ale dreptului si, la polul opus, pozitivismul ramurilor de drept care nu ofera decat forme generice de raspundere juridica. Asadar, demonstratia stiintifica a optiunii pentru unul sau altul dintre cele doua planuri de cunoastere sta mai mult sub semnul panseului teoretic, al raportului dintre „dat” si „construit” in drept, dintre continut si forma in drept, al echilibrului dintre stabilitate normativa si adaptabilitatea dreptului la schimbarile realitatii sociale, cu extensiunile extreme pe care le pot genera aceste repere si anume, imutabilitatea dreptului si, pe de alta parte, inflatia juridica.
In ceea ce ne priveste, consideram ca fenomenul partenogenezei formelor de raspundere juridica presupune, pe de o parte, desprinderea din sistemul traditional al institutiilor de raspundere juridica, adica din dreptul comun, si pe de alta parte, alcatuirea unui ansamblu de norme juridice, care sa raspunda necesitatii de reglementare a unui domeniu nou de relatii sociale. Aceasta presupune identificarea unor forme sui generis de fapte ilicite sub conditia legiferarii lor cu aceasta calificare juridica si aplicarea unor mecanisme noi, de ordin procedural, de tragere la raspundere juridica, ceea ce semnifica nimic altceva decat expresia uneia dintre cele mai importante finalitati ale dreptului. Exista aici un raport intre schimbare si permanenta, unde acesti operatori sunt din punct de vedere teoretic „categorii ontologice, iar practic sunt manifestari concrete ale realitatii in toata complexitatea ei”.