Descriere
Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, aparut sub egida Asociatiei Patrimonium Transsylvanicum Cluj-Napoca
In cancelaria Republicii Sfantului Marcu, Dacia a facut parte – in mod oficial in acte – alaturi de Regatele Ungariei, Poloniei si – ulterior – al Croatiei dintr-o singura unitate regionala, situata spre marginea rasariteana a Crestinatatii, de la inceputul primaverii anului 1496 si pana dupa batalia de la Mohács (29 august 1526), supravietuind sigur pana in iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de romani au primit in mod generic o forma de entitate statala unitara, specifica epocii Renasterii, entitate demna de o posibila reconstituire concreta in viitor. Formula era constientizata de catre liderii politici notabili de la sfarsitul Evului Mediu (si nu doar de catre carturarii umanisti), tocmai cand se produceau finalul Reconquistei iberice si descoperirea Americii (1492), ca si acceptarea europeana a stapanirii turce pe Bosfor (insusi Leonardo da Vinci grabindu-se sa-i propuna sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste stramtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, in clipa in care vechiul continent isi revarsa preaplinul, inaugurand expansiunea europeana peste mari. Era, ante litteram, o incercare spectaculoasa de trecere „de la mica la marea Europa”, nevalidata deocamdata spre est, dar reusita spre vest, spre Lumea Noua. Dacia se adauga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Crestine, dar cu privirea atintita spre viitor.
Ideea politica a Daciei a precedat, insa, cu cel putin sapte ani aparitia numelui respectiv in registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, dupa cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, inca de la inceputul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost asezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) dupa regii Ungariei (Matia Corvin) si Poloniei (Cazimir al IV-lea) si inaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir si mai apoi si rege al Ungariei) si a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urma, Matia si-l dorea urmas macar peste Bosnia si Croatia, ceea ce s-a implinit in cazul Croatiei, Ioan devenind si nobil si cetatean al Republicii in anul aparitiei venetiene a Daciei, adica la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de catre Matia Corvin (dupa cum o arata cifrul folosit de Milano in corespondenta cu monarhul de la Buda si Viena), cel care stapanea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el daruindu-i lui Stefan al Moldovei o „piatra” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatra pe care principele roman, proaspat posesor de domenii in Transilvania, a incastrat-o in zidurile cetatii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regala” a Daciei a fost girata si de Roma, cea care in iarna anului 1488-1489 restabilise relatiile dintre Matia si Stefan, in vederea congresului antiotoman planuit pentru acel an (si amanat pentru 1490). De altminteri, „dacii” faceau parte din efectivele cruciate rasaritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar si dupa disparitia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – nascuta impreuna cu coroana regala a Rusiei promisa de Inocentiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Stefan si aliatul lui Matia de la inceputul anilor 1480 – a fost temporar suspendata cata vreme Stefan a fost in conflict atat cu Maximilian I de Habsburg (pana pe la 1494) cat si cu Ioan Corvin (pana la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului ca domnul Moldovei nu a acceptat sa-l sustina pana la capat pe acesta in lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declansat pentru ca Stefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia impotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.
In acest rastimp, Stefan, al carui cuscru – de la 1489 – era si Bartolomeu Drágffy, urmasul Dragosestilor si voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii venetiene, ale Ducatului Bavariei si ale Casei de Habsburg. Titlul era insa firesc pentru Stefan, cel datorita caruia, la sfarsitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima data dupa rascoala din vara lui 1467 si batalia de la Baia care i-a urmat in iarna aceluiasi an.
Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel putin tolerat de catre Inalta Poarta, in anul de cumpana 1497 Stefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentantilor Romei si Venetiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (si co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) si sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichitatii (precum Boemia, Cehia de astazi, ridicata pornind de la boii celti din vremea lui Cezar), pare sa nu fi avut conotatii etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) si dupa moartea lui Stefan (iulie 1504) patru si nu doar trei entitati distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) si Oltenia („Valahia Mica”). Ulterior insa, legatura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” si romani avea sa devina evidenta, mai ales in mediile savante si politice internationale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct in aceasta forma – au ravnit rand pe rand si chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab si Stefan al IV-lea (Stefanita). Dacia a disparut cand Petru al IV-lea Rares a ales sa-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei si nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La randul ei, Ungaria a disparut dintre statele registrelor venetiene, atunci cand fiul nelegitim al dogelui Venetiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit sa stapaneasca toate pamanturile legate de Carpati si de Dunarea de Mijloc si de Jos, el fiind insa eliminat – tot fara conotatii etnice si confesionale – de catre sustinatorii lui Ioan Zapolya si Petru Rares.
Prin urmare, Dacia s-a nascut in vremea in care Matia Corvin dorea sa salveze ce se mai putea salva din mostenirea sa. Din moment ce timpul si imprejurarile nu-i ingaduiau mai multe, regele planuia, pe de o parte, sa imparta Uniunea Polono-Lituaniana intre el, Cavalerii Teutoni si Ivan al III-lea si sa ofere, pe de alta parte, Ungaria propriu-zisa Casei de Habsburg, cata vreme lui Ioan Corvin ii ramaneau macar Bosnia si Croatia, iar lui Stefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru suprematie” dintre Sigismund Báthory si Mihai Viteazul. Dacia este anterioara schimbarilor aduse de catre Reforma, ea provenind din vremea in care crestinii din aceste parti aveau numai doua confesiuni crestine, cea latina, apuseana sau romana (statornicita ulterior drept „catolica”) si cea greaca, rasariteana sau bizantina (cunoscuta apoi drept „ortodoxa”). Dacia vine din zilele in care – de prin 1498-1499 (cand Maximilian I il socotea pe Stefan al III-lea stapan peste „jumatate din Ungaria”) – calugarii de la Putna il pomeneau pe Matia, cel care-l „daruise” pe Stefan in „Tara Ardealului”, in rand cu membrii familiei domnesti, si stergeau „inselaciunea” faptuita de „latini” la „Florentia” (adica la conciliul de la Ferrara-Florenta, 1438-1439). Dacia s-a infiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest si est, in chip oarecum firesc, dupa ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatal lui Matia (nenascut pe atunci), sa se ridice, Roma incredintase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca si Iancu – Stefan (si el probabil inca nenascut) pe crestinii de rit „grec” din partile rasaritene ale Regatului Ungariei (1436).
Dupa anii 1500, Dacia si regele sau au ramas nu numai ca amintiri improspatate din cand in cand in cancelarii, dar si ca realitati atribuite unor personalitati marcante, de la Mihai Viteazul pana la Horea, care intentionau sau incercau sa ridice energiile poporului roman, sa faureasca sinteze panromanesti. Planul „regatului dacic” renaste pe suport etnic romanesc in epoca miscarilor de emancipare nationala din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si din prima parte a secolului al XIX-lea. In preajma anilor 1800, deopotriva actorii interni romani si externi din regiunea central-rasariteana si sud-estica a Europei vorbeau si scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcatuit din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Ideologia daco-romanismului i-a cuprins pe mai toti intelectualii patrioti din perioada prepasoptista, animati – dincolo de inerentele clisee romantice si liberale – de o realitate care era constientizata de tot mai multi: pe locul anticelor alcatuiri se formase un popor cu radacini daco-romane, vorbitor de limba neolatina, adevarat mostenitor al Daciei. Aceasta Dacie (preromana, dar mai ales romana), chiar daca s-a retras la un moment dat din memoria colectiva, a fost reinviata de la Renastere incoace, pentru ca, dupa cumpana secolelor al XV-lea si al XVI-lea, sa nu se mai piarda niciodata si sa alimenteze constant constructia nationala moderna a romanilor si a Romaniei. In tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment in care „regele Daciei” si „Dacia” au facut cariera diplomatica internationala pe fondul apararii „Republicii Crestine” cu forte reunite ale Apusului si Rasaritului, merita o atentie speciala, mai ales ca unul dintre protagonistii sai a fost Stefan cel Mare, cel mai important principe roman din Evul Mediu, dar cu aspiratii clare indreptate spre Lumea Moderna. (Autorii)
* * *
Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Romane si profesor al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor si coautor a peste saptezeci de carti, tratate si manuale si a peste cinci sute de studii si articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, Bucuresti, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universitati din tara si strainatate. Este membru al unor academii si societati savante straine, intre care Academia Europeana de Stiinta si Arta de la Salzburg (Austria), Academia Nationala Virgiliana din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Venetia (Italia), Academia Europeana de Stiinte, Arte si Litere din Paris (Franta). A fost visiting professor al unor universitati din SUA, Italia, Franta, Ungaria si Austria, precum si director al Institutului Cultural Roman din New York (SUA) si al Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Romane.
* * *
Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetator la Academia Romana, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), si la Universitatea Babes-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populatiei (Cluj-Napoca), este autorul si coautorul a zece carti si aproximativ o suta de studii, precum si editorul si coeditorul a douazeci de volume de studii, dintre care amintim recent aparutele carti, AL WA: Printul Negru al Vlahiei si vremurile sale si Al treisprezecelea apostol: valachorum regulus (ambele la Cluj-Napoca, in 2017). Profesor si lector invitat la universitati din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetari in arhivele si bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenta, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Venetia, Viena si Zagreb.
In cancelaria Republicii Sfantului Marcu, Dacia a facut parte – in mod oficial in acte – alaturi de Regatele Ungariei, Poloniei si – ulterior – al Croatiei dintr-o singura unitate regionala, situata spre marginea rasariteana a Crestinatatii, de la inceputul primaverii anului 1496 si pana dupa batalia de la Mohács (29 august 1526), supravietuind sigur pana in iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de romani au primit in mod generic o forma de entitate statala unitara, specifica epocii Renasterii, entitate demna de o posibila reconstituire concreta in viitor. Formula era constientizata de catre liderii politici notabili de la sfarsitul Evului Mediu (si nu doar de catre carturarii umanisti), tocmai cand se produceau finalul Reconquistei iberice si descoperirea Americii (1492), ca si acceptarea europeana a stapanirii turce pe Bosfor (insusi Leonardo da Vinci grabindu-se sa-i propuna sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste stramtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, in clipa in care vechiul continent isi revarsa preaplinul, inaugurand expansiunea europeana peste mari. Era, ante litteram, o incercare spectaculoasa de trecere „de la mica la marea Europa”, nevalidata deocamdata spre est, dar reusita spre vest, spre Lumea Noua. Dacia se adauga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Crestine, dar cu privirea atintita spre viitor.
Ideea politica a Daciei a precedat, insa, cu cel putin sapte ani aparitia numelui respectiv in registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, dupa cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, inca de la inceputul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost asezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) dupa regii Ungariei (Matia Corvin) si Poloniei (Cazimir al IV-lea) si inaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir si mai apoi si rege al Ungariei) si a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urma, Matia si-l dorea urmas macar peste Bosnia si Croatia, ceea ce s-a implinit in cazul Croatiei, Ioan devenind si nobil si cetatean al Republicii in anul aparitiei venetiene a Daciei, adica la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de catre Matia Corvin (dupa cum o arata cifrul folosit de Milano in corespondenta cu monarhul de la Buda si Viena), cel care stapanea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el daruindu-i lui Stefan al Moldovei o „piatra” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatra pe care principele roman, proaspat posesor de domenii in Transilvania, a incastrat-o in zidurile cetatii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regala” a Daciei a fost girata si de Roma, cea care in iarna anului 1488-1489 restabilise relatiile dintre Matia si Stefan, in vederea congresului antiotoman planuit pentru acel an (si amanat pentru 1490). De altminteri, „dacii” faceau parte din efectivele cruciate rasaritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar si dupa disparitia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – nascuta impreuna cu coroana regala a Rusiei promisa de Inocentiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Stefan si aliatul lui Matia de la inceputul anilor 1480 – a fost temporar suspendata cata vreme Stefan a fost in conflict atat cu Maximilian I de Habsburg (pana pe la 1494) cat si cu Ioan Corvin (pana la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului ca domnul Moldovei nu a acceptat sa-l sustina pana la capat pe acesta in lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declansat pentru ca Stefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia impotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.
In acest rastimp, Stefan, al carui cuscru – de la 1489 – era si Bartolomeu Drágffy, urmasul Dragosestilor si voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii venetiene, ale Ducatului Bavariei si ale Casei de Habsburg. Titlul era insa firesc pentru Stefan, cel datorita caruia, la sfarsitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima data dupa rascoala din vara lui 1467 si batalia de la Baia care i-a urmat in iarna aceluiasi an.
Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel putin tolerat de catre Inalta Poarta, in anul de cumpana 1497 Stefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentantilor Romei si Venetiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (si co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) si sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichitatii (precum Boemia, Cehia de astazi, ridicata pornind de la boii celti din vremea lui Cezar), pare sa nu fi avut conotatii etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) si dupa moartea lui Stefan (iulie 1504) patru si nu doar trei entitati distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) si Oltenia („Valahia Mica”). Ulterior insa, legatura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” si romani avea sa devina evidenta, mai ales in mediile savante si politice internationale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct in aceasta forma – au ravnit rand pe rand si chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab si Stefan al IV-lea (Stefanita). Dacia a disparut cand Petru al IV-lea Rares a ales sa-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei si nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La randul ei, Ungaria a disparut dintre statele registrelor venetiene, atunci cand fiul nelegitim al dogelui Venetiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit sa stapaneasca toate pamanturile legate de Carpati si de Dunarea de Mijloc si de Jos, el fiind insa eliminat – tot fara conotatii etnice si confesionale – de catre sustinatorii lui Ioan Zapolya si Petru Rares.
Prin urmare, Dacia s-a nascut in vremea in care Matia Corvin dorea sa salveze ce se mai putea salva din mostenirea sa. Din moment ce timpul si imprejurarile nu-i ingaduiau mai multe, regele planuia, pe de o parte, sa imparta Uniunea Polono-Lituaniana intre el, Cavalerii Teutoni si Ivan al III-lea si sa ofere, pe de alta parte, Ungaria propriu-zisa Casei de Habsburg, cata vreme lui Ioan Corvin ii ramaneau macar Bosnia si Croatia, iar lui Stefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru suprematie” dintre Sigismund Báthory si Mihai Viteazul. Dacia este anterioara schimbarilor aduse de catre Reforma, ea provenind din vremea in care crestinii din aceste parti aveau numai doua confesiuni crestine, cea latina, apuseana sau romana (statornicita ulterior drept „catolica”) si cea greaca, rasariteana sau bizantina (cunoscuta apoi drept „ortodoxa”). Dacia vine din zilele in care – de prin 1498-1499 (cand Maximilian I il socotea pe Stefan al III-lea stapan peste „jumatate din Ungaria”) – calugarii de la Putna il pomeneau pe Matia, cel care-l „daruise” pe Stefan in „Tara Ardealului”, in rand cu membrii familiei domnesti, si stergeau „inselaciunea” faptuita de „latini” la „Florentia” (adica la conciliul de la Ferrara-Florenta, 1438-1439). Dacia s-a infiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest si est, in chip oarecum firesc, dupa ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatal lui Matia (nenascut pe atunci), sa se ridice, Roma incredintase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca si Iancu – Stefan (si el probabil inca nenascut) pe crestinii de rit „grec” din partile rasaritene ale Regatului Ungariei (1436).
Dupa anii 1500, Dacia si regele sau au ramas nu numai ca amintiri improspatate din cand in cand in cancelarii, dar si ca realitati atribuite unor personalitati marcante, de la Mihai Viteazul pana la Horea, care intentionau sau incercau sa ridice energiile poporului roman, sa faureasca sinteze panromanesti. Planul „regatului dacic” renaste pe suport etnic romanesc in epoca miscarilor de emancipare nationala din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si din prima parte a secolului al XIX-lea. In preajma anilor 1800, deopotriva actorii interni romani si externi din regiunea central-rasariteana si sud-estica a Europei vorbeau si scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcatuit din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Ideologia daco-romanismului i-a cuprins pe mai toti intelectualii patrioti din perioada prepasoptista, animati – dincolo de inerentele clisee romantice si liberale – de o realitate care era constientizata de tot mai multi: pe locul anticelor alcatuiri se formase un popor cu radacini daco-romane, vorbitor de limba neolatina, adevarat mostenitor al Daciei. Aceasta Dacie (preromana, dar mai ales romana), chiar daca s-a retras la un moment dat din memoria colectiva, a fost reinviata de la Renastere incoace, pentru ca, dupa cumpana secolelor al XV-lea si al XVI-lea, sa nu se mai piarda niciodata si sa alimenteze constant constructia nationala moderna a romanilor si a Romaniei. In tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment in care „regele Daciei” si „Dacia” au facut cariera diplomatica internationala pe fondul apararii „Republicii Crestine” cu forte reunite ale Apusului si Rasaritului, merita o atentie speciala, mai ales ca unul dintre protagonistii sai a fost Stefan cel Mare, cel mai important principe roman din Evul Mediu, dar cu aspiratii clare indreptate spre Lumea Moderna. (Autorii)
* * *
Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Romane si profesor al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor si coautor a peste saptezeci de carti, tratate si manuale si a peste cinci sute de studii si articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, Bucuresti, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universitati din tara si strainatate. Este membru al unor academii si societati savante straine, intre care Academia Europeana de Stiinta si Arta de la Salzburg (Austria), Academia Nationala Virgiliana din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Venetia (Italia), Academia Europeana de Stiinte, Arte si Litere din Paris (Franta). A fost visiting professor al unor universitati din SUA, Italia, Franta, Ungaria si Austria, precum si director al Institutului Cultural Roman din New York (SUA) si al Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Romane.
* * *
Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetator la Academia Romana, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), si la Universitatea Babes-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populatiei (Cluj-Napoca), este autorul si coautorul a zece carti si aproximativ o suta de studii, precum si editorul si coeditorul a douazeci de volume de studii, dintre care amintim recent aparutele carti, AL WA: Printul Negru al Vlahiei si vremurile sale si Al treisprezecelea apostol: valachorum regulus (ambele la Cluj-Napoca, in 2017). Profesor si lector invitat la universitati din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetari in arhivele si bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenta, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Venetia, Viena si Zagreb.