Descriere
Stergerea urmelor - Paul Gherasim
Stergerea urmelor…
Candva, la inceputul veacului acestuia, parintele Toader, de la Biserica Doamnei din Bucuresti, mi-a pus in mana, spre cercetare, o cutie pentru hartie fotografica, fara identitate. In interior se suprapuneau straturi de cioburi apartinand unor negative 18 x 24cm, realizate cu o camera profesionista. Sub devalmasia de cioburi supravietuisera, intregi, cateva placi fotografice. Am recunoscut printre ele imagini care servisera in 1942 bizantinistului I. D. Stefanescu pentru ilustrarea studiului sau despre Biserica Doamnei, publicat intr-unul din ultimele numere - inainte de suprimarea comunista - ale Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice. Printre imaginile cunoscute se aflau si cateva negative care nu fusesera niciodata publicate. Imaginile pareau straine Bisericii Doamnei asa cum intrase in constiinta publica incepand cu anii ’30 ai veacului trecut. Copiasem febril negativele prin contactul direct cu hartia fotografica, incercand sa le identific. Vazut fragmentar, naosul ctitoriei lui Serban Cantacuzino si a Doamnei Maria era de nerecunoscut, iar imaginile erau cu atat mai tulburatoare cu cat le intelegeai sensul: duhul secularizarii, cum ar fi spus D-l Paul Gherasim … stergerea urmelor… Ansamblul iconografic datorat zugravilor Constantinos si Ioan, a carui frumusete, exaltata de prezenta ampla si intensa a cinabrului, intrecea tot ce daruisera ctitorii Bucurestilor medievali, fusese martelat sistematic in registrul inferior, al Sfintilor in picioare si pe anumite suprafete din registrele superioare, acolo unde o noua pictura urma sa o inlocuiasca pe cea veche. In rest - si aceasta o vedeam cu prisosinta in fotografii – o triviala imitatie de marmora acoperea, de la un capat la altul al bisericii, vechile fresce cantacuzine. In duhul secularizarii, pictura ce avea sa marcheze inceputul unei admirabile epoci de zugravie, a carei lucrare exemplara avea sa devina ansamblul monastic de la Hurezi, trebuia sa dispara…
S-au succedat apoi prin memoria mea ctitoriile bucurestene devenite un dramatic palimpsest al epocilor care isi mutilau predecesorii, care isi ingropau nemilos traditia si actul prim al ctitoririi sub straturi… straturi plasmuite din vanitatea innoirii si ignoranta. Coltea, Biserica Icoanei, Biserica Olari, Biserica Flamanda, Curtea Veche… Mi-au reaparut in minte frescele Bisericii brancovenesti de la Potlogi, martelate de la un capat la celalalt, am revazut singurul ansamblu iconografic al Tarii Romanesti, din veacul al XIV-lea care ar fi putut supravietui aproape intact daca initiativele unor ostenitori locali si a unor zugravi intariti in convingerea lor ca se pot substitui mesterilor bizantini de odinioara nu l-ar fi transformat intr-o suprafata murala mutilata de lovituri, rezidiri si repictari inselatoare. O succesiune de gesturi cu aparente devize reparatorii ne apar astazi ca un veritabil damnatio memoriae de la un capat la altul al tarii, din Valahia pana in Moldova Sfantului Stefan si a urmasilor sai si pana in Hategul ctitoriilor cneziale.
Imi vine in minte, mai dureros si mai fara speranta, o lume a carei disparitie se desavarseste sub ochii nostri. In parcursul grabit al catorva decenii, lumea inca traditionala a satului, lumea care se contopea odinioara cu natura din jur, prin lemnul, lutul, piatra si varul caselor si al ctitoriilor taranesti, a fost inlocuita cu un hibrid de arhitectura orgolioasa, lipsita de proportie si ritm, etalandu-si stridentele intr-o risipa de materiale pe care noua piata a constructiilor o pune la dispozitie cu generozitate. In acest timp, uitate sau abandonate, casele Domnului dispar. Croite alert, cu barda, din trunchiuri robuste de stejar, ele apareau ca un chivot pretios, suplu si rafinat in detaliile sale. Pentru cine are ochi sa vada si minte sa inteleaga aceste ctitorii ale taranilor ne demonstreaza cum este posibil ca o bisericuta mica sa intreaca in proportii si frumusete performanta coplesitoare a unei catedrale. Un lant, odinioara mult mai amplu, de astfel de biserici se desfasoara pe intreg teritoriul tarii, iar urmele unor disparute verigi, stiute si nestiute, zac ascunse sub constructii ecleziale din zid. Devenite uneori calatoare, prin vointa comunitatilor taranesti, alteori supravietuind „invelite” in tencuieli si zidarii, bisericile de lemn au incetat de la o vreme sa mai reprezinte tezaurul locului fiind eclipsate de mult mai cuprinzatoarele constructii ecleziale din zid. Pe masura ce statutul fragilelor bisericute din lemn se pierdea, se stergea din constiinta comunitatilor si apartenenta acestora la o traditie crestina fondatoare, la ceea ce Iorga numea „zorii” civilizatiei medievale pe teritoriul romanesc. Fara a mai reprezenta un model pentru continuitatea unei traditii, ultimele nave ale vietii bisericesti din satul romanesc ramaneau supravietuitoarele unei arte „populare” rupta de marea mostenire bizantina. Paradoxal, aceste marturii, in cea mai mare parte relativ recente – veacurile XVIII-XIX - ale unei vechi traditii constructive, erau sortite, in batalia pentru supravietuirea patrimoniului, sa dispara primele.
Profesorul Coriolan Petranu ne-a lasat una din cele mai mai tulburatoare imagini despre disparitia ctitoriilor taranesti pe care o reproducem aici spre luare aminte:
„Bisericile de lemn dispar mereu din cauza materialului nedurabil si a unei false ambitii a poporului si conducatorilor de la sate de a avea biserici de zid. In judetul Arad in doi ani au disparut sapte, in judetul Satmar s-au distrus multe de la publicatia lui Schulez incoace, intre ele chiar si cea mai celebra din Rosiori (Veresmort). In judetul Turda intre 1895-1905 s-au distrus 12 biserici. In judetul Bihor situatia nu e mai favorabila. La Sauaeu si Sumighiu s-a demolat biserica in anul trecut, parohia Ghighiseni a primit aprobarea de a demola si vinde biserica, la Poiana barnele peretilor au fost inlocuite cu ziduri, la Gepis biserica de lemn a fost inlocuita cu una de zid, la Cornital si Cetea bisericile de lemn nu mai sunt in uz, ele se vor vinde la licitatie, la Lelesti s-a zidit una noua deoarece cea veche a fost lovita de trasnet, bisericile de lemn din Tetchea, Cabesti, Dobresti, Chiscau sunt ruine, cele din Josani, Stracos, Brusturi, se afla in stare rea, alaturi de ele multe alte biserici; bisericile din Hodis, Olcea, Hotar, urmeaza a-si ceda locul in scurt timp unor cladiri noi, ele sunt pe cale de a disparea, biserica gr.-cat. din Beznea va fi transformata in casa culturala, avand credinciosii uniti intr-o biserica noua de zid. Astfel de stiri ne sosesc din toate judetele. In medie cate doua biserici de lemn dispar anual intr-un judet, vreo patruzeci anual dincoace de Carpati, ceea ce inseamna ca in treizeci de ani nu vom mai avea nici una.”1
S-au succedat apoi prin memoria mea ctitoriile bucurestene devenite un dramatic palimpsest al epocilor care isi mutilau predecesorii, care isi ingropau nemilos traditia si actul prim al ctitoririi sub straturi… straturi plasmuite din vanitatea innoirii si ignoranta. Coltea, Biserica Icoanei, Biserica Olari, Biserica Flamanda, Curtea Veche… Mi-au reaparut in minte frescele Bisericii brancovenesti de la Potlogi, martelate de la un capat la celalalt, am revazut singurul ansamblu iconografic al Tarii Romanesti, din veacul al XIV-lea care ar fi putut supravietui aproape intact daca initiativele unor ostenitori locali si a unor zugravi intariti in convingerea lor ca se pot substitui mesterilor bizantini de odinioara nu l-ar fi transformat intr-o suprafata murala mutilata de lovituri, rezidiri si repictari inselatoare. O succesiune de gesturi cu aparente devize reparatorii ne apar astazi ca un veritabil damnatio memoriae de la un capat la altul al tarii, din Valahia pana in Moldova Sfantului Stefan si a urmasilor sai si pana in Hategul ctitoriilor cneziale.
Imi vine in minte, mai dureros si mai fara speranta, o lume a carei disparitie se desavarseste sub ochii nostri. In parcursul grabit al catorva decenii, lumea inca traditionala a satului, lumea care se contopea odinioara cu natura din jur, prin lemnul, lutul, piatra si varul caselor si al ctitoriilor taranesti, a fost inlocuita cu un hibrid de arhitectura orgolioasa, lipsita de proportie si ritm, etalandu-si stridentele intr-o risipa de materiale pe care noua piata a constructiilor o pune la dispozitie cu generozitate. In acest timp, uitate sau abandonate, casele Domnului dispar. Croite alert, cu barda, din trunchiuri robuste de stejar, ele apareau ca un chivot pretios, suplu si rafinat in detaliile sale. Pentru cine are ochi sa vada si minte sa inteleaga aceste ctitorii ale taranilor ne demonstreaza cum este posibil ca o bisericuta mica sa intreaca in proportii si frumusete performanta coplesitoare a unei catedrale. Un lant, odinioara mult mai amplu, de astfel de biserici se desfasoara pe intreg teritoriul tarii, iar urmele unor disparute verigi, stiute si nestiute, zac ascunse sub constructii ecleziale din zid. Devenite uneori calatoare, prin vointa comunitatilor taranesti, alteori supravietuind „invelite” in tencuieli si zidarii, bisericile de lemn au incetat de la o vreme sa mai reprezinte tezaurul locului fiind eclipsate de mult mai cuprinzatoarele constructii ecleziale din zid. Pe masura ce statutul fragilelor bisericute din lemn se pierdea, se stergea din constiinta comunitatilor si apartenenta acestora la o traditie crestina fondatoare, la ceea ce Iorga numea „zorii” civilizatiei medievale pe teritoriul romanesc. Fara a mai reprezenta un model pentru continuitatea unei traditii, ultimele nave ale vietii bisericesti din satul romanesc ramaneau supravietuitoarele unei arte „populare” rupta de marea mostenire bizantina. Paradoxal, aceste marturii, in cea mai mare parte relativ recente – veacurile XVIII-XIX - ale unei vechi traditii constructive, erau sortite, in batalia pentru supravietuirea patrimoniului, sa dispara primele.
Profesorul Coriolan Petranu ne-a lasat una din cele mai mai tulburatoare imagini despre disparitia ctitoriilor taranesti pe care o reproducem aici spre luare aminte:
„Bisericile de lemn dispar mereu din cauza materialului nedurabil si a unei false ambitii a poporului si conducatorilor de la sate de a avea biserici de zid. In judetul Arad in doi ani au disparut sapte, in judetul Satmar s-au distrus multe de la publicatia lui Schulez incoace, intre ele chiar si cea mai celebra din Rosiori (Veresmort). In judetul Turda intre 1895-1905 s-au distrus 12 biserici. In judetul Bihor situatia nu e mai favorabila. La Sauaeu si Sumighiu s-a demolat biserica in anul trecut, parohia Ghighiseni a primit aprobarea de a demola si vinde biserica, la Poiana barnele peretilor au fost inlocuite cu ziduri, la Gepis biserica de lemn a fost inlocuita cu una de zid, la Cornital si Cetea bisericile de lemn nu mai sunt in uz, ele se vor vinde la licitatie, la Lelesti s-a zidit una noua deoarece cea veche a fost lovita de trasnet, bisericile de lemn din Tetchea, Cabesti, Dobresti, Chiscau sunt ruine, cele din Josani, Stracos, Brusturi, se afla in stare rea, alaturi de ele multe alte biserici; bisericile din Hodis, Olcea, Hotar, urmeaza a-si ceda locul in scurt timp unor cladiri noi, ele sunt pe cale de a disparea, biserica gr.-cat. din Beznea va fi transformata in casa culturala, avand credinciosii uniti intr-o biserica noua de zid. Astfel de stiri ne sosesc din toate judetele. In medie cate doua biserici de lemn dispar anual intr-un judet, vreo patruzeci anual dincoace de Carpati, ceea ce inseamna ca in treizeci de ani nu vom mai avea nici una.”1
Dan Mohanu
1 Dr. Coriolan Petranu, Monumentele istorice ale judetului Bihor. I. Bisericile de lemn, Sibiu, 1931, pp. 5-6.