Descriere
PREFATA
G. Calinescu isi incepe cariera de romancier cu Cartea nuntii, care vede lumina tiparului in 1933. Aceasta prima creatie epica a autorului aparea - cum timpul avea s-o demonstreze - in anul cel mai fast al romanului romanesc, fiindca tot atunci ies la iveala, ilustrand o multitudine de orientari tematice si de tehnica narativa, Adela (G. lbraileanu), Maitreyi (Mircea Eliade), Rusoaica (Gib I. Mihaescu), Drumul ascuns (Hortensia Papadat-Bengescu), Patul lui Procust (Camil Petrescu), Creanga de aur (M. Sadoveanu), plus alte cateva titluri mentionabile la loc secund in istoria genului la noi (intre ele, Oras patriarchal de Cezar Petrescu, Femei de Mihail Sebastian si Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu). Pe fondul pledoariei lui E. Lovinescu pentru modernizarea epicii romanesti prin obiectivare, citadinizare si intelectualizare, contributia de noutate a celor mai multe dintre titlurile de prim-plan enumerate mai sus rezida in imperativul psihologiei si analizei, la care se adauga ofensiva autenticista, al carei protagonist se desemnase a fi, inca mai inainte de romanul ,,indian " din 1933, Mircea Eliade. Cum se inscrie G. Calinescu in acest context novator? Teoretic, criticul proclamase ca pentru scriitorul roman timpul romanului de analiza, asa cum il consfintise Marcel Proust in impunatorul In cautarea timpului pierdut (caci acesta este marele model al epocii, urmat imediat de creatiile autenticistului Andre Gide) nu a sosit: popor abia urcat in pat si avand mainile inca batatorite de sapa, noi ne-am gasi inca departe de rafinatul complex de trairi presupuse de capodopera proustiana . Asa incat, inainte de a trece la acest gen de roman, scriitorul roman trebuie sa mai dea - opineaza Calinescu - multi Ion-i. lata un punct de vedere care, inainte de a fi combatut in principiu, era contrazis flagrant de insesi o parte din romanele aparute in 1933, in frunte cu cele ale lui G. lbraileanu si Camil Petrescu. Avem de-a face cu opinia unui conservator, cu pozitia unui ,,reactionar " in fata revolutiei ce se petrecea chiar sub ochii lui? Nu. Ceea ce ar putea fi luat drept inghetare intr-o paradigma desueta, anacronica, la G. Calinescu este de fapt semnul unei optiuni pentru modelul clasic (o alegere ferma dintru inceput, precum si persistenta; permanenta, am zice, daca ne gandim la extraordinarul studiu-eseu si totodata profesiune de credinta din 1946 intitulat Sensul clasicismului). Un model clasic ce nu se rezuma la literatura , si nici numai la arta (intelegand prin asta toate artele), ci este unul de civilizatie, de umanitate in ansamblul ei. Asa cum comentatorul de literatura avea sa formuleze mai tarziu, miza romancierului este de a infatisa esentializat ,,umanitatea canonica", tipurile eterne, dincolo de culoarea locala si temporala pe care acestea o imbraca atunci cand coboara in istorie, adica in carnea naratiunii particulare. Or, Cartea nuntii impresionase critica tocmai prin ,,umanitatea [ei] canonica", reprezentata in primul rand de siragul de matusi celibatare din ,,casa cu molii". Primul roman recomanda un observator moral, un caracterolog cu privire acuta si sigura. Cu un ochi atent, totodata, si la dinamica societatii si civilizatiei romanesti, care in Cartea nuntii- roman al Bucurestilor de la inceputul anilor '30 ai secolului trecut - era una aflata intr-un efervescent elan de modernizare. Asadar, daca din perspectiva tehnicii narative prima compunere epica de mari dimensiuni a lui G. Calinescu era un roman traditional - in sensul de roman realist, in traditia celui balzacian -, prin ,,lumea" reprezentata acesta se profilase cat se poate de citadin si de modern; o modernitate ilustrata - exhibata chiar- deopotriva prin limbajul neologistic si in genere prin stilul ,,inalt" al naratorului (care, ca in orice roman ,,traditional", obiectiv, se exprima la persoana a Ill-a). Un limbaj el insusi ,,cita din", intelectual.Cel de-al doilea roman, Enigma Otiliei (1938) duce la implinire, ridicand la rang de capodopera, ceea ce in primul era nu numai - cu o vorba a lui Caragiale (adica actualizat, facut vizibil), ci si latent, altfel zis in stare de virtualitate. Avem de-a face tot cu un roman citadin si tot al Bucurestiului,insa cu unul mai traditional, mai lent, acela de pana la Primul Razboi Mondial regasim in el lumea micii burghezii, careia ii apartin toate personajele, exceptandu-l pe Leonida Pascalopol, mare mosier si intelectual de rasa. Asa cum a aratat cu deosebire Nicolae Balota, intr-un erudite eseu despre ,,satiricon"-ul lui G. Calinescu, in roman se confrunta doua lumi: cea ,,veche" cu cea ,,noua". Lumea veche, alimentata de un tablou si o scara de valori desuete, supraordonate de cea materiala (nu intamplator ,,marul discordiei" din roman, altfel zis nexul intrigii, ii formeaza averea, mai precis substantiala mostenire a lui Mos Costache Giurgiuveanu), circumscrie un teritoriu al claustrarii, inchistarii si asfixiei morale, de care profita cu abilitate singurul ei produs dinamic si cu adevarat vital, si anume inteligentul, versatilul, locvacele maestru al sofismelor Stanica Ratiu, arivistul stand mereu la panda in vederea marii lovituri. Aceasta si vine, odata cu subtilizarea banilor de sub salteaua pe care zace batranul Giurgiuveanu, deschizand volubilului avocat fara procese o spectaculoasa ascensiune politica. De cealalta parte, lumea noua, tinereasca, dinamica si vie, axata pe valori superioare, ideate: studentul Felix Sima, viitoare figura ilustra a universitatii si medicinii nationale, rafinatul intelectual si aristocrat Pascalopol, frumoasa si seducatoarea adolescenta Otilia Marculescu. Despre aceasta, G. Calinescu va marturisi mai tarziu: ,,Otilia este ,,eroina mea lirica", proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian, a spune si eu: ,,Otilia c'est moi", e fondul meu de ingenuitate si copilarie". Dimensiunea caracterologica ramane si aici suverana, si nu atat in prezentarea celor trei per sonaje despre care tocmai am vorbit, ci in definirea lui Costache Giurgiuveanu (avatar stralucit realizat al tipului avarului) si a galeriei umane de peste drum de acesta: Simion Tulea, barbatul efeminat si mai apoi cazand intr-o misticoida psihoza senila; Aglae- ,,baba absoluta, fara cusur in rau", cum o caracterizeza Weissmann, colegul medicinist al lui Felix; Titi, fiul ei ramas in faza copilariei si captiv al unei totale dependente materne din cauza educatiei ,,castratoare" a Aglaei; Aurica, sora lui Titi, fata batrana, prada si ea aceleiasi maternitati exacerbate egoist; placida Olimpia, fiica cealalta a ,,babei absolute"; in fine, dar nu cel din urma, Stanica Ratiu, ,,un Catavencu al ideii de paternitate", cum inspirat l-a numit criticul Ov. S.Crohmalniceanu, si un nu mai putin stralucit exemplar din seria de arivisti atat de bine reprezentata in literatura romana incepand cu Dinu Paturica al lui Nicolae Filimon si continuand cu Tanase Scatiu (Duiliu Zamfirescu), Gore Pirgu (Mateiu I. Caragiale), Lica Trubadurul (Hortensia Papadat-Bengescu), lancu Urmatecu (I. M. Sadoveanu)s.a. m. d.Cum sunt puse in scena toate aceste personaje? Inceputul romanului anunta o procedare balzaciana. Pasii si privirea naratorului care-I insotesc si-l orienteaza din umbra pe Felix (pentru prima oara descins in Bucuresti) avanseaza dinspre departe spre aproape, dinspre exterior spre interior. Pe urma: ca si la Balzac, ca si la Rebreanu, caracterele (cu exceptia - studiata - a unuia singur, Stanica Ratiu, personaj-cheie care va intra mai tarziu in scena, ca si vecinul sau de paradigma Catavencu, in piesa lui Caragiale O scrisoare pierduta) sunt prefigurate, intr-o reuniune familiala, prin trasatura lor caracteristica, distinctiva, prilej cu care naratorul ,,citeste" in interioare, mobile, vestimentatie etc. felul de a fi al fiecaruia. Dar daca - asa cum a demonstrat Nicolae Manolescu in eseul critic Arca lui Noe- scriitorul respecta metoda lui Balzac, el nu preia si spiritul marelui romancier, criticul ajungand la concluzia ca ,,la G. Calinescu este un balzacianism fara Balzac". In ce fel? Prozatorul roman inlocuieste perspectiva obiectiva si neutra a naratorului din romanul balzacian cu ,,ochiul estetului", care, fiind al unui specialist, este inevitabil polemic. De aici, de exemplu, disertatia din primul capitol cu privire la exteriorul si interiorul casei lui Mos Costache. Nebalzaciana este, apoi, si turnura comica data de autor personajelor, care lui Nicolae Balota ii par prinse intr-un spectacol de ,,Grand Guignol papuseresc", iar mai devreme, la aparitia romanului (in 1938), unui alt critic fin si erudit Stanica Ratiu i-a lasat impresia(de data aceasta defavorabila autorului) unei plasmuiri caricaturale; a unui,,broscoi de fabula, facut sa nu tina". Opinia, izolata, a lui Perpessicius - fiindca despre el a fost vorba – nu s-a impus, nu a afectat judecata de valoare asupra romanului ca intreg, iar ulterior ea s-a intors, din negativitatea sa, intr-o reintepretare cu totul favorabila: critici de prima mana, ca I. Negoitescu, N. Balota sau N. Manolescu, au apreciat tocmai turnura comica a romanului. Studiile izolate si sintezele referitoare la destinul in literatura noastra al acestei specii epice situeaza Enigma Otiliei printre cele mai bune romane romanesti scrise vreodata.