Descriere
Introducere
Cum e cu putinta ceva nou? Note de calatorie
Nu stiu daca mai are cineva nevoie de carti. Informatia circula rapid, se schimba cat ai clipi din ochi, se democratizeaza tot mai mult, este accesibila rapid, ieftin si ia cantitati tot mai mari. Daca in urma cu ceva vreme chiar era o problema sa aflam noutati medicale, acum ele vin singure la noi, purtate de valurile internetului. Problema cruciala pare a fi cum sa te descurci intr-un teritoriu fluid, cu curenti in permanenta schimbare? Cum sa "navighezi" (sa „surfezi") intr-un arhipeleag necunoscut, fara busola, harta sau GPS?
Ce este o carte de medicina altceva decat o sinteza a celor mai recente si respectate informatii ale domeniului, un rezumat al articolelor aparute de la editia anterioara? Datele problemei par a fi simple si de natura sa descurajeze, de la bun inceput, orice proiect personal in domeniu. Principalul motiv pare sa fie, cel mai adesea, carierismul stupid, acumularea masiva a unui volum de publicatii „de CV" care te vor ajuta sa iti croiesti un drum in lumea medicinei academice. Profesorul Matei Bals a consemnat candva, in referatul facut pentru un aspirant la postul de profesor de medicina, observatia ca dl. candidat X a prezentat comisiei 10 kilograme de lucrari stiintifice!
Dupa mine, motivele adevarate ar fi doua. Unul este paseismul (vazut de DEX ca „o orientare - poate exagerata- catre trecut"), cel de-al doilea este cartografia.
Nu m-am putut stapani, constient de riscurile pe care mi le asum, sa nu ma uit peste umar, sa nu privesc inapoi la calatoria in lumea noua a chirurgiei minimal invazive, pe care am avut sansa sa o pot face. In anii '90 aurul era pe toate drumurile, in Romania se parea ca in chirurgie este totul de facut. Dupa decenii de izolare de lumea stiintei si de cea a medicinei, era mult de recuperat in toate domeniile. Plecati la invatatura in marile scoli de medicina ale lumii civilizate si intorsi acasa la o varsta la care oamenii isi fac planuri pe termen lung, ne-am suflecat maneci le si ne-am apucat de treaba. Conditiile, si cele economice si cele politice, au fost grele, dar a existat in mod cert un camp de actiune. Fie deci paseism. O anumita privire tandru-interesata pentru trecut, daca au din alt motiv, si numai pentru ca prezentul ne dezgusta, iar viitorul ne sperie.
Oricum, asemanarea cu cartografia nu este pur stilistic. Cartea nu „este" splenoectomia laproscopica ci felul in care a vazut-o autorul. „Ceci n'est pas une pipe!" spunea Rene Magritte in tabloul care reprezenta propria lui pipa.
Cartea reprezinta un punct de vedere. Este incompleta si subiectivă, nu se ocupa de subdomenii care ar putea fi de perspectiva (single port surgery, NOTES, etc.). Se straduieste, totusi, sa se mentina cat mai aproape de problemele reale ale practicii chirurgicale, aşa cum i s-a intamplat ea autorului. Neputand sa fie chiar teritoriul, incearca sa fie o reprezentare cat mai fidela a lui. Relatia ei cu problemele complicate, confuze ale patologiei si tehnicii chirurgicale este chiar aceea dintre harta si teritoriu (La carte et le lerritoire, Michel Houellebccq).
Sa speram ca reuseste sa deseneze harta GPS pentru buna orientare a oricarui chirurg care se aventureaza in zona de frontiera a domeniului sau de competenta. Capitolele ei sunt chiar punctele de GPS ale unui drum parcurs de la operatia deschisa, la splenectomia laparoscopica, la cea robotica si, in fine, intoarcerea la laparoscopie ca metoda standard in cele mai multe cazuri.
Cu bune si cu mai putin bune, cele mai multe dintre capitolele cartii sunt scrise de un chirurg. Care, din lipsa de incredere in talentul lui de povestitor, s-a văzut nevoit sa si deseneze cateva figuri. Unele dintre ele sunt, de fapt, redesenari simplificate ale excep tionalelor ilustratii de anatomie vasculara ale lui Michels din 1942; altele sunt figuri de tehnica chirurgicala care incearca sa redea timpi ai operatiilor noastre.
Cele mai multe capitolele sunt scrise de acelasi autor. Dar nu toate. Principala indicatie a splenectomiei laparoscopice ramane PTI. In acest domeniu s-au produs schimbari interesante in ultimii ani, schimbari care au modificat practica hematologiei . Asa ca mi s-a parut natural sa apelez la un expert-hematolog (dr. Iulia Ursuleac), care cauta in fiecare zi solutia terapeutica optima pentru pacientii cu PTI.
Am plecat la drum cu ceea ce am invatat de la profesorii mei si am avut alaturi distinsi colegi de la clinicile de ATI, hematologie, pediatrie si gastroenterologie ale spitalului Fundeni. De la un punct, insa, m-am aflat in situatia de a introduce unele metode chirurgicale noi, sub presiunea schimbarilor permanente in intelegerea functiilor splinei si incurajati de progresele tehnologice care s-au acumulat rapid in videochirurgie . Am fost obligat la asta din nevoia de a oferi pacientilor metoda chirurgicala optima, de a le asigura maximum de sanse in lupta cu boala. Am aplicat, deci, treptat, intr-un fel sau altul, solutii noi. Lucrurile se petrec, desigur, la fel in toata medicina, in fiecare zi. Standardele terapeutice se schimba uneori surprinzator de rapid si suntem obligati sa tinem pasul cu ele. Privind, cu prilejul scrierii acestei carti, in urma, am văzut ca am fost, de-a lungul acumularii unei experiente de 400 de splenectomii minimal invazive, in situatia de a renunta la conservatorismul comod si de a apela la rezolvari noi, cu un just raport risc/beneficiu. Si atunci , mi s-a parut ca problema introducerii noului in chirurgie merita sa fie tratata intr-un capitol special. Ceea ce a si avut amabilitatea sa faca prof. dr. George Cristian Curca, reputat specialist in etica medicala.
Intr-adevar, despre o calatorie este vorba in aceasta carte, despre un jurnal de bord (caci ce altceva sunt vechile protocoale operatorii, foile de observatie pe care Ie cautam in arhive dupa decenii, decat insemnari ale aventurilor noastre cotidiene) dupa care incercam sa cartografiem apele prin care am navigat si taramurile pe care le-am intrezarit. Deja mult intarziata, cartea descrie drumul, la inceput ezitant, de la chirurgia clasica la laparoscopie, preluarea chirurgiei robotice, si, in fine, ca o constatare de etapa, reevaluarea, precizarea indicatiilor laparoscopiei, la care apelam in cele mai multe cazuri. Totusi, dupa traiectoria parcursa in lumea chirurgiei robotice, nu mai suntem aceiasi, nu mai vedem si nu mai judecam ca inainte, avem alta privire asupra anatomiei, am clarificat criteriile pentru fiecare metoda si am delimitat folosirea unei tehnologii, deocamdata costisitoare, la cazurile de splenectomie dificila.
Cum spuneam, stiu cine va avea nevoie de toate acestea. In orice caz, eu nu mai puteam sa nu o scriu, intr-un fel sau altul , cartea trebuia „evacuata", vorba lui Andrei Plesu. Cimitirul in care am ingropat atatea si atatea proiecte de publicatii medicale este si asa mult prea
mare.
Şi, optimist incurabil, nu pot sa nu ma gandesc ca, la urma urmei, orice carte este o sticla aruncata in mare".